Ma tine pe loc gandul de a vedea oameni, oricat de dragi mi-ar fi ei. Simt teama. Nesiguranta. Ma clatin, ca si cum intalnirea cu ei ar zdruncina intreaga lume. Imi frang mainile cu emotie inaintea fiecarei intalniri programate, ma uit in oglinda de zeci de ori si imi raspund incurajator, optimist la toate intrebarile pe care mi le pun in legatura cu persoana mea.
Ma mint. Si prin transpiratia ce curata porii intregului corp ma atinge adevarul: nu ai incredere in tine, oricat de mult te-ai fi schimbat; nu ai incredere in ceilalti si astepti ca dupa fiecare gest amabil sa primesti o lovitura care sa te doara cumplit, sa iti rupa sufletul si sa ti-l imparta in mii de culori neclare, inchise, mocirloase; te-nvarti in cerc, urmarita de-un trecut amar, si-n maini ce se-ntind catre tine nu vezi porti de scapare, ci oase in care te-afunzi.
Cu fiecare adevar ce ma prinde, carapacea imi creste sub piele. Eu, din ce in ce mai marunta,imi caut loc in ea, incercand sa nu mai fiu vazuta. Aud, cu greu, glasul oamenilor ce ma cauta, prieteni de suflet si rude de sange, si deosebesc maini care se intind spre a ma scoate afara...dar imi astup urechile si pun pleoapa pe pleoapa, mestecand amintiri din trecut.
pe masura ce teama imi creste, iubirea de ei e mai mare...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu