Sunt sarpe- ma pot pune in pielea subtire a mamei mele si, cu aceeasi usurinta, ma strecor in pielea burtoasa si tare, ca o armura, a tatalui meu. Mai greu insa imi e sa incap in propria piele ce nu se mareste, sa faca loc imaginatiei ce ar putea sa ma scape de povara, si nici nu se micsoreaza, sa arunce raul pe care l-am acumulat ani de-a randul.
Ar trebui sa incep sa ma obisnuiesc aici unde nu e nici stramt, nici larg. Ar trebui sa incep sa privesc solz cu solz, sa iubesc solz cu solz, caci a crescut doar pentru a ma acoperi...
Coada, prima piesa din mine, e facuta dintr-o bucata osoasa circulara, una singura, asemenea unui varf de lance. Oricat m-as stradui nu reusesc sa desprind nimic din ea, nu reusesc sa o impart- mama, tata si sora imi stau legati, de la ei am pornit eu, omul- sarpe si omul -om.
Si pentru ca fiind copil nu am stiut sa simt sau sa aud zbuciumul cozii a trebuit sa invat, prin ea, zbuciumul meu. Zbuciumul meu de copil ce-si creste pielea de sarpe, de suflet ce se invarte in viata.
Am primit aliat pielea mamei, putin prea firava. Si-am plecat sa imi creasca alti solzi, sa traiesc alte zile.
As minti sa imi spun c-a fost greu. Nu a fost. A fost bine. Atat de bine incat si acum, aducandu-mi aminte de primii ani de viata, imi simt corpul plin de caldura.
Au fost momente in care ceilalti, pui sau maturi, m-au prins in pielea mamei, la odihna, si m-au confundat cu ea. Atunci am simtit lovituri puternice, dureroase, chinuitoare. Doar atunci. Dar fiind pielea ei nu am incercat sa inteleg. Cand i-am intalnit le-am explicat ca eu am fost in pielea mamei si ca pe mine m-au ranit mi-au zambit fals, au negat prezenta lor acolo si mi-au intins larg mainile, sa ma imbratiseze.
Asa ca nu mi-a ramas decat sa imi promit sa nu mai ies din pielea mea, unde nu am simtit decat mila si iubire.
Pentru orice suferinta viitoare, eu am fost vinovata. Nu am reusit niciodata sa imi tin promisiunea. Si, chiar daca solzi sanatosi incepusera sa imi creasca si mie, chiar daca eram deseori remarcata, ma incerca sentimentul cuibaririi, iar cea mai apropiata piele era...tot a mamei.
M-a salvat jocul. Am fost inzestrata cu o dorinta uriasa de a ma juca si cu e energie pe masura. Din joaca imi luam dragul. Prin joc eram asemenea tuturor puilor de sarpe, vie si stralucitoare. Si daca nu ar fi fost ambitia ascunsa in pielea mamei, cu siguranta ca din creierii diminetii pana in miezul noptii numai asta as fi facut: joaca. Dar multumita ei- pe vremea aia datorita ei- a trebuit sa invat toate tablele- a inmultirii, a impartirii, a adunarii si a scaderii- si tot felul de combinatii de litere, pe care apoi sa le analizez. Asa mi-a rasarit solzul scolii, al invatarii. Si acum il mai simt, bagat sub alti solzi mai proaspeti si scut altora mai plapanzi, dar maturi ma zgarie inca.
Spre deosebire de alti pui de sarpe mie mi-a crescut "solzul migrarii". L-am privit cu atentie, am analizat fiecare pas al dezvoltarii lui, am numarat de zeci de ori treptele pe care le-a urmat (mai bine de cincizeci si patru). Si daca la inceput il tratam ca pe un handicap,un lucru pe care il uram, cu timpul a devenit un atuu- mai multi pui de sapre cunoscuti, mai multe locuri de joaca,mai multa libertate. Asta pentru ca vazusem solzul slabiciunii ce aparuse in pielea mamei si profitam de el- cum nu exista stabilitate, trebuia sa compensam cu timp prelungit de joaca. Asa ca la fiecare mutare a sacilor cu lucruri simteam bucurie pe sira spinarii- mascata, e drept, de ochii mamei, prin reprosuri usturatoare, prin vaicareli si nemultumiri.
Oasele au inceput sa creasca, pielea a inceput sa creasca, solzii au inceput sa creasca. Am devenit, incet-incet, un sarpe tanar, deosebit de alti serpi prin trecutul trait. Coada, varful de lance, a ramas acolo, tare si aspra, dar nu a mai jenat. Parte din ea a luat cursul vietii. Auzeam de la cei ce o vedeau ca s-a dus intr-o parte sau in cealalta, dar nu simteam miscarea.
Asa au trecut ani buni, ani pe care nu ii regret, dar pe care nici nu-i ridic in slavi.
Ar trebui sa incep sa ma obisnuiesc aici unde nu e nici stramt, nici larg. Ar trebui sa incep sa privesc solz cu solz, sa iubesc solz cu solz, caci a crescut doar pentru a ma acoperi...
Coada, prima piesa din mine, e facuta dintr-o bucata osoasa circulara, una singura, asemenea unui varf de lance. Oricat m-as stradui nu reusesc sa desprind nimic din ea, nu reusesc sa o impart- mama, tata si sora imi stau legati, de la ei am pornit eu, omul- sarpe si omul -om.
Si pentru ca fiind copil nu am stiut sa simt sau sa aud zbuciumul cozii a trebuit sa invat, prin ea, zbuciumul meu. Zbuciumul meu de copil ce-si creste pielea de sarpe, de suflet ce se invarte in viata.
Am primit aliat pielea mamei, putin prea firava. Si-am plecat sa imi creasca alti solzi, sa traiesc alte zile.
As minti sa imi spun c-a fost greu. Nu a fost. A fost bine. Atat de bine incat si acum, aducandu-mi aminte de primii ani de viata, imi simt corpul plin de caldura.
Au fost momente in care ceilalti, pui sau maturi, m-au prins in pielea mamei, la odihna, si m-au confundat cu ea. Atunci am simtit lovituri puternice, dureroase, chinuitoare. Doar atunci. Dar fiind pielea ei nu am incercat sa inteleg. Cand i-am intalnit le-am explicat ca eu am fost in pielea mamei si ca pe mine m-au ranit mi-au zambit fals, au negat prezenta lor acolo si mi-au intins larg mainile, sa ma imbratiseze.
Asa ca nu mi-a ramas decat sa imi promit sa nu mai ies din pielea mea, unde nu am simtit decat mila si iubire.
Pentru orice suferinta viitoare, eu am fost vinovata. Nu am reusit niciodata sa imi tin promisiunea. Si, chiar daca solzi sanatosi incepusera sa imi creasca si mie, chiar daca eram deseori remarcata, ma incerca sentimentul cuibaririi, iar cea mai apropiata piele era...tot a mamei.
M-a salvat jocul. Am fost inzestrata cu o dorinta uriasa de a ma juca si cu e energie pe masura. Din joaca imi luam dragul. Prin joc eram asemenea tuturor puilor de sarpe, vie si stralucitoare. Si daca nu ar fi fost ambitia ascunsa in pielea mamei, cu siguranta ca din creierii diminetii pana in miezul noptii numai asta as fi facut: joaca. Dar multumita ei- pe vremea aia datorita ei- a trebuit sa invat toate tablele- a inmultirii, a impartirii, a adunarii si a scaderii- si tot felul de combinatii de litere, pe care apoi sa le analizez. Asa mi-a rasarit solzul scolii, al invatarii. Si acum il mai simt, bagat sub alti solzi mai proaspeti si scut altora mai plapanzi, dar maturi ma zgarie inca.
Spre deosebire de alti pui de sarpe mie mi-a crescut "solzul migrarii". L-am privit cu atentie, am analizat fiecare pas al dezvoltarii lui, am numarat de zeci de ori treptele pe care le-a urmat (mai bine de cincizeci si patru). Si daca la inceput il tratam ca pe un handicap,un lucru pe care il uram, cu timpul a devenit un atuu- mai multi pui de sapre cunoscuti, mai multe locuri de joaca,mai multa libertate. Asta pentru ca vazusem solzul slabiciunii ce aparuse in pielea mamei si profitam de el- cum nu exista stabilitate, trebuia sa compensam cu timp prelungit de joaca. Asa ca la fiecare mutare a sacilor cu lucruri simteam bucurie pe sira spinarii- mascata, e drept, de ochii mamei, prin reprosuri usturatoare, prin vaicareli si nemultumiri.
Oasele au inceput sa creasca, pielea a inceput sa creasca, solzii au inceput sa creasca. Am devenit, incet-incet, un sarpe tanar, deosebit de alti serpi prin trecutul trait. Coada, varful de lance, a ramas acolo, tare si aspra, dar nu a mai jenat. Parte din ea a luat cursul vietii. Auzeam de la cei ce o vedeau ca s-a dus intr-o parte sau in cealalta, dar nu simteam miscarea.
Asa au trecut ani buni, ani pe care nu ii regret, dar pe care nici nu-i ridic in slavi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu