Visam buchete de flori asezate pe scaune...
Doar ca o clipa inainte am prins si am insirat ca pe sfoara toate florile culese si neculese, vazute si nevazute si le-am daruit lor, in semn de recunostinta pentru ziua ce nu vrea sa treaca, pentru omul ce sunt.
Am simtit talpile mari ale bunicii, miscandu-se una langa alta, apasat, parca batand pamantul de atata bucurie.
Am auzit vocea mamei, soptindu-mi in urechi versuri nestiute sau demult uitate.... iar cantecul ei a devenit cantecul meu...
Si am trait un secol langa batranul uscativ, garbovit din colt, ce m-a privit cu mandrie, fara a spune un cuvant....
....si tot ce-mi vine in minte e ca Dumnezeu imi mangaie pasii, chiar daca scaunele nu s-au miscat de la locul lor....
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu