La talk

Vru sa ii simta mainile. Se apleca incet, ca si cum ar fi incercat sa culeaga o piata de pe asfalt. Scaunul scartai ascutit sub ea.
-Ce faci?
Fruntea i se lovi de manerul scaunului sau, apoi se ridica incruntata spre el.
-Stii ca nu am astampar! Voiam sa vad daca ai sireturi la pantofi...
-Sa ma legi de scaun?
Sa te leg de mine!
-Da, sa verifica daca diminetile tu te inchei singur la pantofi sau ai slujnica.
-Am slujitoare.
Zambi.
-Nu ma mir...doar una?
-Da, de ce, crezi ca port 54, sa am nevoie de doua?
-Nici cu doua nu ti-ar fi greu.
-Poate mai costisitor.
-Poate mai bine. Stii ce imi ziceai de prajitura...ca oricat de buna ar fi, intr-o zi simti nevoia sa incerci alta.
-Slujnicele nu-s prajituri.
-Ar putea fi: Trrrrrrrrr! soneria "Cine e?" "Ghici!" "Cine e?" "Amandina...am venit sa va inchei sireturile!"
-Mentosana!
Rasera amandoi.
-Nu mi-ai raspuns...tu iti inchei dimineata sosonii?
-Nu m-ai intrebat. Ai facut o supozitie. De ce, cauti de lucru?
-Sunt angajata.
-Revenim la discutia cu prajitura: daca alt job ar fi mai dulce?
Ai devenit iar destept.
Ii privi din nou mana frumoasa, cu unghii rotunde. Se gandi la cat de prostesc fusese gestul de a incerca sa-l atinga aplecandu-se sub masa.
-Nu mi-ai zis, te intereseaza alt job?
Devenise serios.
-Ai un plan pentru mine?
-Profesional vorbind, da.
Rosi.
-Profesional vorbind, ma intereseaza un alt job. Prieteneste vorbind, despre ce e vorba?
Buzele i se miscau repede, ca si cuvintele le-ar fi impins in afara.
-Nu e pentru mine.
-E banos.
-Nu-mi place.
- Dar ce-ti place?
Tu... dar nu vrei....
Mana lui se ridica lenes de pe scaun si cauta grabita dunga buzunarului.
Mana ei cazu neputincioasa pe langa solduri, infranta a suta mia oara....

A doua camera

Intrase in camera cu capul plecat.
Nu vedea decat trupul firav, pe o margine de pat. Si lumanarile aprinse pe o noptiera aproape, un drum ce parca astepta moartea.
Orice ar fi facut, sa o ierti, sa nu o judeci. E mama ta. Si te iubeste ii spusese doctorul pe holul alb si stramt. De atunci nu il mai vazuse, dar cuvintele lui au trecut de minte si s-au furisat in suflet, de unde le aude in clipele in care cauta raspunsuri.
Intra in odaita, locul de unde o luasera. Langa pat, un ghem mov statea aruncat. O jumatate de pulover isi astepta rabdator ultimul rand. Nu le misca. Privi pe ferestruica in camera mare si-i simti goliciunea. I se facu frica. Se duse la batran, singurul suflet ramas in casa.
- E bine. In cateva zile ii dau drumul si vine acasa.
El ramase de piatra.Tusi, ca sa faca loc cuvintelor.
-Tu esti bine acolo? Cu scoala merge bine?
- Da, sunt foarte bine. Mai am cateva examene si vin in vacanta. Sunt foarte bine. Ii zambi, incercand sa il convinga.
Batranul isi lasa privirea sa se odihneasca in gradina din fata usii. Niciodata nu stiuse ce gadea omul asta. Il lasa, cautandu-si de lucru in gradina.
Dimineata devreme se trezi furioasa. Din cauza ei ar fi putut pierde examenele. Si asta era prima sesiune!
Cobori dealul cu gandul de a suna la spital. Voia sa plece, dar sa plece linistita.
-Sunteti fata? Pot vorbi cu tatal dumneavoastra?
- Nu mai este. Spuneti-mi mie ce s-a intamplat. E nevoie de bani? O externati?.
-Nu aveti nici o ruda mai apropiata cu care as putea sa vorbesc?
-Nu, eu sunt singura ei ruda. Aveti nevoie de bani?
-Puteti veni la spital cu cineva mai mare, va rog? o ruda, un prieten?
- Da, doamna, vin".
Plecase intr-un suflet. Facea socoteli- oare cat trebuie pentru o externare? Si cat o fi spitalizare ape zi? trebuie sa platesc si medicamnetele?
Stranse cu putere buzunarul in care inghesuise banii primiti de la batran. Se uita in ochii femeii-prieten, femeii-adulte.
Asteptasera minute in sir in fata usii inchise.
- Ah, pentru doamna? Veniti! si asistenta ii facu semn doamnei-prieten.
- Stati, eu sunt fata ei, cu mine trebuie sa vorbiti!
Asistenta nici nu privi in urma. Lua mana femeii-prieten si o trase dupa ea.
- Vino! se auzi strigata. Cat trebuie sa platesc? intreba soptit inainte de a intra in camera stramta.
-Stati jos, va rog.
-Nu, multumesc.
-Stati jos, va rog. Sa putem vorbi mai usor.
Mana puternica a femeii- prieten o impinse pe scaun.
-Pot sa o iau acasa? intreba.
Femeia in alb se intoarse cu fata spre fereastra.
-Mama dumneavoastra a murit azi-noapte.
Femeia-prieten isi stergea o lacrima. Ea nu stiu ce sa faca.
In minte ii aparu odaita inghesuita. Si ea, razand pe prag, cu tigara aprinsa in coltul gurii....

Casa

Fara sa am grija pasilor, stiu cand trebuie sa pasesc cu grija, ca si cum as intra in casa...
Vad tavanul jos, crestat de iarba ce nu isi mai gaseste locul.
Paturile, umflate cu fanul cosit, mirosind a proaspat si a galbui.
Soba intortocheata, pusa in colt, cu fata spre icoana.
Si ei...pretutindeni ei- plangand pe marginea patului, dansand in mijlocul camerei, zacand in mijlocul patului sau bombanind la gura sobei.
Prima camera.

Indaratnicire

Idee...care idee? Minte- care minte? Si ce roman?
Am timp sa citesc. As avea timp si sa scriu. Dar imi lipseste ceva...imi lipseste sira spinarii unei povesti. Ma lovesc de idei care parca nu au logica, nici legatura...Ma lovesc de mine, stearpa in fata unui alb pe care nu il pot umple, unui negru in care nu pot desena nimic.

Nici pamantul nu se mai misca…mi se astern la picioare amintiri…singuratati…ca doar ele au mai ramas in suflet…
Ma ascund. Citesc, fara sa vreau….sau fara sa pot merge mai departe…
Prima zi de toamna. Ploiae. In papuci port ploaie. Si in suflet o simt…

La atat s-a redus unul dintre romanele mele. Cel despre mine. Cu ce as completa acum, cand ador ploaia?

Ma aliniez iar tacerii...Ca stare de spirit desenez iar cuvinte, ma-mpiedic de case, ispitesc corcodusii.....
Si-astept sa te nasti, sa vii fara-a pleca, sa fii far-a cere...

Acum, cand imi e aproape, nu pot gasi cuvinte pe care sa le astern in continuarea punctelor de suspensie, sau intre "a cere" si punctele de suspensie. cCl mult as pune un final "Iti multumesc pentru a ma fi ascultat. Sunt fericita acum".
Nimic mai mult decat o scrisoare....

Si asa arata cel mai lung "roman" al meu:

Fara sa isi ridice privirea, asculta propriile ganduri. Tarsaitul papucilor de casa o lasa nepasatoare- ce se intampla dincolo de usa nu era treaba ei, treaba ei era sa afle de ce peretii erau atat de albi si de tacuti, de ce usa nu se descidea niciodata, ca si cum ar fi fost zugravita pe tavan.
Gandi ca trebuie sa isi ridice o mana, dar uitase cum se face asta. In mintea ei, un burette absorbise orice idée, orice experienta. Ramasese cu un tumult de sentimente, contradictorii, cu care nu stia ce sa faca.

Isi spuse ca era o noua zi. Ii placea pranzul, asa ca primul lucru pe care il fixa in mintea ei fu jumatatea unei zilei. Sentimntul de frig o facu sa ceara caldura, si-si desena in suflet un soare pe care sa poata sa-l priveasca. Cand se plictisea de el sufla ca intr-o lumanare, si ramanea doar cu albul peretilor trapezoidali.

Traiesc, isi spuse, traiesc propria viata ca si cum as fi martorul unei crime.

Nu pot scrie un roman. Nu pot nici macar sa alatur mai mult de trei idei. Dar nu sunt trista...traiesc cu speranta ca milioane de cuvinte ma asculta de fiecare data cand le vorbesc si ca se vor apropia de mine atat de mult incat insiruirea lor va fi floare la ureche, floarea-soarelui sau floare de nu-ma-uita.

Tu

-Nu stiu unde sunt...ma simt pretutindeni, putin in sufletul Adei, putin in sufletul Mariei, putin in sufletul tau....dar pe mine, intregul, nu ma gasesc....
M-am risipit printre oamenii pe care i-am ascultat, i-am inteles, i-am iubit....si chiar daca iubirea inca mai e in sufletul meu, pe mine nu ma gasesc....

-Te simt...si fiecare miscare a buzelor ma azvarle in spatele zambetului necunoscut....si gasesc tacere, atat de plina tacere ca as putea sa-mi pierd rasuflatea...
Ma trezesti, cu umbra mainii mari, tremuratoare, gata sa se apropie de fruntea mea ingusta....si-n clipa aia te descopar pe tine, tu al tau, cu totul tu, departe de Ada, de Maria si de mine....

Nunta

Visam buchete de flori asezate pe scaune...
Doar ca o clipa inainte am prins si am insirat ca pe sfoara toate florile culese si neculese, vazute si nevazute si le-am daruit lor, in semn de recunostinta pentru ziua ce nu vrea sa treaca, pentru omul ce sunt.

Am simtit talpile mari ale bunicii, miscandu-se una langa alta, apasat, parca batand pamantul de atata bucurie.
Am auzit vocea mamei, soptindu-mi in urechi versuri nestiute sau demult uitate.... iar cantecul ei a devenit cantecul meu...
Si am trait un secol langa batranul uscativ, garbovit din colt, ce m-a privit cu mandrie, fara a spune un cuvant....

....si tot ce-mi vine in minte e ca Dumnezeu imi mangaie pasii, chiar daca scaunele nu s-au miscat de la locul lor....