Nedespartiti

Plecase. Cu ochii larg deschisi ii urmarea pasii, numarandu-i. Unu....doi ...trei....oare de cati am nevoie, ca sa fiu pe deplin fericita?

Doi ani merse continuu, lasand in urma pietrele dezvelite de praf si raurile fara pod peste care trebuise sa treaca. Doi ani si cateva zile. Se privea in oglinda diminetile si se vedea frumoasa, puternica. Iubirea ma face asa, si continua sa impinga pasii unul dupa altul, cadentat.
Uneori omul din fata se transforma in umbra sau se indeparta de ea atat de tare incat in fata ei ramanea de urmarit doar rotunjimea capului, lungita pe pamant de soare. O prindea cu varful degetlor de la picioare si inainta grabita, de teama sa nu o piarda. Iubesc...pana si frantura asta de umbra o iubesc....
Din celalalt capat de drum oamenii dragi ii faceau cu mana, incurajand-o: ai facut bine, mergi in continuare si, chiar daca drumul nu e linear sau neted, urmeaza-l. Ii asculta zambindu-le si, fara a le spune ce simtea in sufletul ei, isi flutura mainile catre ei si le raspundea tare si raspicat : sunt fericita. Apoi continua sa numere pasii si zilele ce trecusera,traiti in umbra unui om....

Devenire

cu ochii mijiti, deschisi catre lume, pe tine te vad, doar pe tine si eu
si-n umbra cea mare a trecutului meu
ma lovesc de iubiri si pasesc iar pe urme
de dor, care dor, ce se nasc si-apoi mor

sa ma apar, ma lepad de mine
sa te apar, ma lepad de ei
si ma-mpiedic in pasii mei grei,
pasi de lut.

Trist cu "T" mare, de la "ploaie"

O lume privita dintr-un pat de spital. O boala la panda, copilarie furata si prinsa intr-un oftat de copil. O viata. Si-o prima dorinta, marturie a vietii si drum catre ieri.

-Eu vreau sa ma joc....
Ochii pe jumatate inchisi incercara sa faca mai mult loc luminii, dar pleoapele n-au vrut sa asculte. Cuteza sa ridice un deget, si-n intreaga coloana vertebrala simti mii de ghimpi.
- Eu vreau sa ma joc....
Mainile se facura a fi surde, si se lungira incet langa corp, rapuse de-asa tinerete.

O ultima ruga si lacrima rece a mamei ii deschisera drumul spre lumea de-apoi...

Fara cuvinte

Umbrele se ascund in intunericul noptii, cautandu-ne...

-Tu esti?
Nu-mi raspunzi, si teama mi se imprastie sub piele, cuprinzandu-ma.
-Sunt eu...,ma prezint, ca in fata unui juriu, rusinata de propria existenta ca de o fapta urata.
ma incurajez si imi urnesc picioarele lipite parca de pamant, din lipsa de tine. Ma mir ca, fara a te tine de mana, ma misc. Incet, ma apropii de locul in care te-am simtit ultima oara. Dar nu mai prind decat zgomotul pasilor tai.
Asfaltul mi se urca iar peste glezne. Tintuita, incerc sa te strig, dar cuvintele se lovesc de o umbra. Esti tu, iubind o alta femeie...

Broasca testoasa din mine

De cand ma stiu ascund sub piele o carapace groasa, maroniu inchis, asemanatoare unui zid. O zdrobesc de fiecare data cu rasul sincer, zgomotos, ce-mi iese din capul pieptului atunci cand imi intalnesc prietenii; dar ea se naste iar si iar, opreliste intre mine si lume...

Ma tine pe loc gandul de a vedea oameni, oricat de dragi mi-ar fi ei. Simt teama. Nesiguranta. Ma clatin, ca si cum intalnirea cu ei ar zdruncina intreaga lume. Imi frang mainile cu emotie inaintea fiecarei intalniri programate, ma uit in oglinda de zeci de ori si imi raspund incurajator, optimist la toate intrebarile pe care mi le pun in legatura cu persoana mea.

Ma mint. Si prin transpiratia ce curata porii intregului corp ma atinge adevarul: nu ai incredere in tine, oricat de mult te-ai fi schimbat; nu ai incredere in ceilalti si astepti ca dupa fiecare gest amabil sa primesti o lovitura care sa te doara cumplit, sa iti rupa sufletul si sa ti-l imparta in mii de culori neclare, inchise, mocirloase; te-nvarti in cerc, urmarita de-un trecut amar, si-n maini ce se-ntind catre tine nu vezi porti de scapare, ci oase in care te-afunzi.

Cu fiecare adevar ce ma prinde, carapacea imi creste sub piele. Eu, din ce in ce mai marunta,imi caut loc in ea, incercand sa nu mai fiu vazuta. Aud, cu greu, glasul oamenilor ce ma cauta, prieteni de suflet si rude de sange, si deosebesc maini care se intind spre a ma scoate afara...dar imi astup urechile si pun pleoapa pe pleoapa, mestecand amintiri din trecut.

pe masura ce teama imi creste, iubirea de ei e mai mare...

Buna seara, Alina

Buna seara, Alina!
Soarele acela a apus de multa vreme. De ce mai stai cocotata pe scaun, cu sufletul lipit de fereastra, incercand sa prinzi un gand de la el?
A apus pentru tine....este in cealalta parte a lumii si, fie ca vrei sau nu, va ramane acolo. Mereu. Pentru ca lumea aceea este lumea pe care a ales-o, lumea pe care o merita, lumea dupa care a tanjit.
Da-te jos de pe scaun. Umple-ti cana cu ceai fierbinte si priveste-i aburul- de el, de abur, ai ramas agatata. Ai creat o alta poveste, mai trista si fara final, cu care te lupti. e doar o idee, nimic mai mult. Adevarul e in lumea lui, si oricata durere ar fi in el, tu nu mai esti salvatorul.

Buna dimineata, Alina. Dezmorteste-ti mainile si lasa mangaierile sa ajunga la soarele pe care il porti acum in suflet, la cel pe care l-ai ales, pe care il meriti si dupa care tanjesti...

Buna seara, Melania

Am citit, intr-o noapte, “Buna seara, Melania” de Rodica Ojog –Brasoveanu. Din curiozitate- cu o saptamana inainte sotul meu imi vobise despre autoare ca despre “o a doua Agatha Christie”. A trebuit sa vad cu ochii mei – la propriu vorbind-pentru a crede.

Mi-a placut ideea de a intalni ca personaj principal o batranica simpatica si vioaie. Atitudinea ei scolareasca in fata agentilor de la Interpol, dar si a prietenilor, rolul de femeie nepriceputa, stangace pe care l-a jucat Melania toata viata- asa cum reiese din spusele lui Florence, personaj secundar- m-au dus in eroare. Nu stii daca Melania este personaj pozitiv sau personaj negativ, parca nu se lasa incadrata in niciun tipar. Batranica se afla tot timpul in miscare, pe o scena imaginara: fie este actorul principal si isi joaca rolul tinand cont de cele mai mici detalii, fie este papusarul in mainile caruia cunoscutii se misca rapid si controlat.

Ambitie, inteligenta si rabdare- la acete trei cuvinte as rezuma paginile cartii.

Pentru mine, “Buna seara, Melania” ramane o viata de om croita in jurul unei dorinte.

Crang

M-am apropiat, cautand mangaiere. Cu raceala pietrei, nemiscarea stancii si tacerea ierbii mi-ai raspuns.


In sufletul tau sta dezlegarea semnelor pe care ti le trimit; si nu uita ca fiecare clipa e darul ce ti-l fac.
Mainile imi tremurau, ca iesite din umeri. Mi le imaginam legate de corp doar printr-un fir de ata, leganandu-se in jurul meu din cauza vantului. Am inceput sa ma rotesc, cu ochii spre cer. Si la fiecare miscare coroanele copacilor isi pierdeau forma, amastecandu-se intr-un verde crud, un verde miscator, un cer de verde.
M-am oprit, speriata. De ce alesesem sa ma intorc in poiana? De ce, din toata padurea, aici?
Abia apoi am inteles: pasisem pe drumul spre tine...

Am intins mainile, furand doua fire de iarba. Am ingenuncheatat si-am cules doua colturi de piatra, miscandu-le incet podul palmei...

Iti daruiesc lumea mea....iti daruiesc tie tot ce iubesc, tot visul meu, tot ce inseamna pentru mine "fericire" ti-am spus, si am plecat surazand.


M-am indepartat, asteptand mangaiere. Cu raceala pietrei, nemiscarea stancii si tacerea ierbii ti-am raspuns...