Sacul cu matze (matze=pisici)

Daca nu vedem matzele din sacul nostru, asta nu inseamna ca ele nu exista. Le purtam cu noi in fiecare zi, in fiecare clipa, sunt parte din sufletul nostru si uneori din viata celorlalti.

Nu cred ca are importanta ce a facut sa prindem o matza in sacul nostru. E doar o alegere pe care o facem, poate, doar in functie de starea de spirit si de temperatura de afara (sau poate de electricitate si de numarul pietrelor de pe strada, sau...). Important e ce facem cu matza prinsa.
Uneori alegem ca, dupa prima matza, sa strangem gura sacului si sa nu o mai deschidem niciodata. Ramanem cu o singura matza- matza de tinerete sau matza de batranete- despre care refuzam sa vorbim cu oricine altcineva si pe care o pastram la noi in suflet, ca pe o curiozitate satisfacuta, ca pe o experienta numai a noastra ori ca pe o particica de viata.
Alteori luam matza de coada si o aratam celor dragi, cu sfiala. Asa ne cerem iertare, e o inlocuire a gestului de a ingenunchia si a ne marturisi pacatele, asteptand sa fim iertati sau cel putin intelesi. Dar ce facem cand incepe sa ne placa matza din sac si vrem sa avem mai multe, si mai multe, sa ne umplem viata cu matze din ce in ce mai felurite, din ce in ce mai perverse?
Daca incepe sa ne placa matzele, vom prinde matze, asumandu-ne riscul. Deseori ajungem sa nu mai dam importanta gestului, devinind un fapt obisnuit care ne pipereaza viata.
Problema insa apare atunci cand trebuie sa alegem: aratam si celorlalti matzele noastre sau le patram pentru noi, sperand ca sacul sa nu fie descoperit niciodata sau, in cel mai rau caz, sa fie descoperit atat de tarziu incat sa nu mai poata schimba lucrurile si viata sa isi urmeze drumul?
Cred ca raspunsul sta in fiecare om ce a ales sa poarte un sac cu matze si ca deseori el, raspunsul, tine tot de starea de spirit si de temperatura de afara (sau poate de electricitate si de numarul pietrelor de pe strada sau....). Important insa e ca sacul nostru sa nu raneasca sufletul celorlalti, si nici sa nu deschida portile unui alt om-viitor purtator de saci cu matze.

Morala 1: Nu te uita la sacul cu matze din bratele celuilalt, asculta intai mieunatul ce strabate din sufletul tau.
Morala 2: Priveste sacul cu matze din toate partile pentru a-i gasi intelesul si nu uita ca, parafrazez, a avea un sac cu matze e omeneste.

Raspuns punctelor de suspensie

viata nu-i un joc. oamenii sunt actori. oamenii nu sunt mereu oameni.

au trecut zeci de ani fara a sti cu adevarat ce porti in suflet. nici bucurii, nici tristeti. ne asezam ca doua fete in mijlocul patului si scapam de povestile pe care le traisem recent, cele vechi fiind uitate. ne eliberam una pe cealalta, o data pe an, cel mult de doua ori. apoi plecam cu sufletul pregatit pentru a absoarbe alte zile, alti oameni, cu tot ce se putea intampla.

ti-am desenat deasupra capului, inca de cand eram copil, un cer albastru, senin, si un soare ale carui raze atingeau pamantul. cu ele te-am lasat sa iti petreci anii, eu doar asteptand lumina solara.
ma miram uneori, prinzandu-te in alt tablou, mai trist, dar parca infipt mai bine in viata- aveai nemultumiri, neimpliniri, deziluzii. atunci ti-am lipit imaginea de piticul caruia ii dadusesi viata si am inceput din nou sa vad stralucirea soarelui. era atat de puternica incat toate celelalte sentimente ale tale mi-au fost ascunse.
intr-o zi am luat patul si l-am cocotat pe o linie de telefon. cerul tau a redevenit mohorat, atat de inchis incat nicio culoare nu mi-a fost de folos. atunci mi-am dat seama ca frumusetea tabloului meu era pura inchipuire, viata ta fiind la un alt pol.

frica de a trai viata parintilor. frica de a face greselile lor. frica de a ne lasa doborate. frica de maine. frica de oameni. peste toate, frica de noi. cu asta ar fi trebuit sa-mi incep desenul....

din mijlocul patului, de-acum sus, ne ascultam una alteia viata. facem schimburi de rol, ne dam cu parerea, uneori ne enervam. dar stim ca nici una, nici cealalta nu poate trai decat propria viata, pe care trebuie sa o contureze dupa cum vrea.
eu, sceptica, te indemn sa ai grija la oamni. tu, calda, le daruiesti increderea ta.
eu, tematoare, iti spun sa-ti pastrezi viata doar pentru tine. tu, buna, povestesti tuturor despre ceea ce faci.
eu, rece, iti spun sa privesti inainte. tu, visatoare, te-ndrepti catre toti.

linia de telefon a fost taiata. patul sta acum suspendat in aer, intre doua ip-uri. il sprijinim diminetile, cu rememorarea zilei ce-a trecut. ne leagana de-atata neclar si de-atata speranta, de-atata putere si de-atata nedrept. azi era sa m-arunce.

si, pentru ca ip-ul tau sta in negura, am sa scriu cuvinte, in asteptare.
iubirea mea e parte din iubirea celorlalti. daca iubesc un om si ma iubeste, ma apropii de dumnezeu. daca iubesc un om, dar nu ma iubeste, e binecuvantare. daca un om ma iubeste, dar nu il iubesc, invat sa respect. daca mint un om, spunandu-i ca il iubesc, e pacat.

singurul mod de a masura iubirea celorlalti e propriul suflet.

nu trebuie sa am asteptari de la ceilalti in ceea ce priveste iubirea.

in viata nu intotdeauna stii ca dumnezeu iti e aproape, uneori trebuie sa il descoperi, sa lupti ca sa il simti. asa se intampla si cu iubirea....

nu poti fi ranita de minciuna mai mult decat esti de iubire. prin urmare durerea vine din iubirea ta, negata sau nedescoperita, sau din iubirea pe care o ai fata de linia dreapta a vietii.

cand simte ca este ranit, omul nu intoarce celalat obraz; primul impuls este de a raspunde cu aceeasi moneda, apoi de a se salva. si nu noi trebuie sa il judecam.

noi insine ascundem adevaruri care ar putea zdrobi intreaga noastra imagine, dar scoatem la iveala doar minciunile celorlalti.

oglinda nu e doar un obiect de decor. trebuie sa-i descoperim stralucirea.