Ce mandra eram de…
Caciula rosie, rosu aprins, din blana artificiala. Mare. Ma simteam eschimos…. Ii legam “urechile” sub barba si plecam tantosa la drum…
Cizmele rosii, din cauciuc, cu blana maronie pe margine. Le-am terfelit si iarna si vara “ ninge, iau cizmele rosii, calduroase”, “ploua, trebuie sa iau cizmele rosii, sa nu intre apa”. Cand au ramas mici tot nu m-am dat batuta: le-am scos “ciorapul” si, chiar fara blana, au ramas preferatele mele.
Jacheta gri. Abia ti-o luasesi si ti-am confiscat-o. Era mare,larga, intram toata in ea. Dar imi placea. Eram in clasa a opta si am luat-o la scoala, pentru ca altfel nu ai fi avut viata cu mine. De atunci, de la "prima iesire", jacheta si-a schimbat proprietarul...
Opinci...mi-ai luat niste opinci mov, si nici un copil nu avea...
Vinovata...
Mi-ai luat o rochie alba. M-ai intrebat de cateva ori daca imi place si am zis ca da. Dar nu am purtat-o niciodata. Si, pentru ca stiam ca ai dat bani pe ea, am pastrat-o. Asa am stiut eu sa iti multumesc….
Regret
Am primit niste lucruri printre care o pereche de blugi bleu, un tricou pe care scria "Costa Rica" si o pereche de adidasi "Adidas", alb cu trei dungi rosii...
Pentru ele, pentru a le face noi, v-am ocarat....
Mama era in spital. Sau nu mai aveam unde sa stam….nu imi aduc aminte precis ce s-a intamplat.
Stiu doar ca era iarna. Nu ati vrut “sa pierd scoala” si a trebuit sa fac naveta cateva luni.
Ma trezeam dimineata, in jur de ora 5. Ma imbracai gros si porneam la drum- fie cu nenea Ion, daca era in schimbul I, fie cu tine.
Nu vedeam niciodata poteca. Cautam pasii celui dinaintea mea si spuneam, din cand in cand: “fa-i mai mici, ca nu ajung”. Apoi inchideam gura si ma odiheam in hainele multe, incommode, pana cand ajungeam la statie. Acolo cautam maracinii ce ieseau de sub zapada si ma intrebam, de fiecare data, cine ar trebui sa ii coseasca, asa cum face tataie in gradina.
In autobuz, ascunsa printre picioarele oamenilor mari, numaram statiile- la veterinar, la scoala, la primarie si la bascov. La fiecare auzeam” nu mai impinge asa, nu vezi ca e un copil aici?”. Ma foiam, plina de importanta.
Dupa scoala alergam sa nu pierd autobuzul de trei si un sfert. Imi pastram timp sa trec si pe la casa de bilete, unde era “prietena mea”. Nu stiam cum o cheama. Ii placeau copiii. Am intrebat-o de ce nu are unul si mi-a raspuns ca e necasatorita.
Ma lua langa ea, sa imi fie mai cald. Ii povesteam cum a fost la soala. Mai si “ infloream”, sa o fac sa rada… Ma asculta zambind, uneori intrerupta de vreun calator ce voia bilete. In zilele aglomerate, cand era coada mare la bilete, stateam in spatele geamului si o priveam. Mi-era bine. Mai venea cate un sofer si o intreba cine sunt, dupa care imi ciufulea parul, prietenos...
Invatasem si numele soferilor, dar acum nu le mai stiu. Imi aduc aminte doar ca uneori nu imi taxau biletul si ti-l dadeam cu mare bucurie: economisisem banuti. Il impatureai si mi-l bagai inapoi in buzunar, ca sa am pentru ziua de maine.
Cu piciorul stang intr-un pantof cu talpa foarte groasa, incercand sa-l prinda pe cel drept, bateai strazile orasului zi de zi. Pe mama si strazile…
Te-ai apropiat tiptil de masa unde imi faceam lectiile. Tineai in mana un stilou, pe care il invarteai pe toate partile.
- Uite, are penita de aur- mi-ai soptit.
-Si ce face penita de aur?
O intebare, si bucuria ti s-a sters.
-Penita de aur scrie foarte frumos…
-Adica o sa scriu eu mai frumos?
-Nu…
-Atunci?
Nici un raspuns. Te uitai numai la el. Il mutai dintr-o mana in alta, de parca te frigea auriul sclipitor.
-Mi-l dai mie? Poate totusi voi scrie mai frumos…
-Nu acum , esti prea mica. Dar cand o sa cresti o sa ti-l dau…
-De tot?
Clasa I. De cand mi-ai aratat stiloul cu penita de aur, mi l-am facut un prieten secret, pentru care trebuia doar sa cresc. Un prieten cu care nu am reusit niciodata sa scriu, dar care a intiparit in sufletul unui copil ca o promisune trebuie tinuta.
Pe peretele dinspre rasarit, o poza inramata- icoana.
Copil fiind, ma apropiam de ea si o studiam. Trebuia sa stiu la cine ma rog. Apropierea fizica de chipul de pe foaia de hartie imi dadea sentimental ca sunt ascultata mai usor, ca rugile mele nu mai trec prin randurile de sfinti si ingeri, ci ajung direct la Dumnezeu.
M-am speriat atunci cand am aflat ca Dumnezeu e barbat.
-Cum barbat? Atunci de ce poarta rochie?
-Nu e rochie, e o imbracaminte speciala.
-Dar trebuie sa fie femeie, te rog sa fie femeie….
Pe El il priveam de la distanta, cu teama. Nu-mi gaseam cuvintele, nu ii puteam vorbi asa de usor cum ii vorbisem “ei”. Pentru ca El era altfel…
In fiecare seara spuneam rugaciunea. Dar ma culcam nedumerita, cu gandul la Ea.
Mi-ai zis intr-o seara ca de la atata rautate a oamenilor va veni sfarsitul lumii.
-Ce inseamna sfarsitul lumii?
-O sa ploua mult….si o sa trazneasca. Iar de la fulgere pamantul va lua foc…
De-atunci, in fiecare seara imi lipeam ochii de tabloul din panza cusuta, cel cu fundal albastru, si ma rugam ca flacarile sa nu il cuprinda. Sa il pot lua eu, dup ace se va termina sfarsitul lumii, si sa plec cu el.
Nici acum nu stiu de ce din toata casa alesesem tabloul cu rate.
Copilul isi despleti parul, si timpul tinut prizonier zbura catre noi anotimpuri. Ascultandu-l, ai fi zis ca o alta era se va naste…..
Ma intreb uneori unde esti…si farama de trecut ce mi-a ramas in podul palmei ma doare, negasindu-te…
Ma aliniez iar tacerii...Ca stare de spirit desenez iar cuvinte, ma-mpiedic de case, ispitesc corcodusii.....
si-astept sa te nasti, sa vii fara-a pleca, sa fii far-a cere...
Ma cuprinde sufletul, cosul in care-mi port muntii…
M-am cautat, raspunsul din tine.
Fara sa ma regasesc am pus pleoapa pe pleoapa, continuand sa astept…
E atata tacere in jur, incat timpul se naste-ntr-o vorba…
Taci…te alaturi celor ce se prind de noi precum agrafele in par, oamenilor ale caror coarde vocale par c-au suportat operatii grele, sufletelor ale caror cuvinte le-am scufundat in taceri…
Tu:
Din motul dealului il asteptai, cu o luna inainte, adunand ouale gainilor si punandu-le la rece, la pastrare. 100 de oua- cu atat trebuia sa umpli sertarasele sifonierului din odaita. Nici mai mult, nici mai putin. Din cand in cand le numarai, ca pe banuti, sa vezi cate mai trebuie. Le aranjai frumos, unul langa altul-comoara ta de Paste.
“100 de oua am vopsit si anul asta”, spuneai cu mandrie vecinilor. “Tari ca piatra, nu alta”.
Dupa ce le vopseai puneai deoparte ouale “de impartit” si nu ne lasai sa mancam inainte de a fi dat pentru cei morti. Apoi…
Eu:
Nu stiam sa incerc, dar inainte de a alege un ou il loveam incetisor de dintii din fata. Iti dadeam si tie unul, ca tu nu te pricepeai sa incerci. Si unul mamei. Luam oua de pe farfurie unul dupa altul, pana cand reuseam sa castig. Si bine…recunosc: la mine ajungeau si ouale invingatoare, ca sa plec cu ele pe drum, unde ciocneam cu vecinii.
Azi:
Se-apropie Pasele…fara suta de oua. Doar rosul uleios inecat in albul varului de pe pereti…
Imi amortisera talpile…
Desi inainte, mersul fara o rascruce unde sa-mi fi odihnit capul era coplesitor…
In timpane rabufnea doar un sunet ascutit, impungandu-le in fiecate dimineata.
-Cine esti? s-a mirat de mine.
-O vita de vie ce-si cauta aracul, o samanta ce se zbate dupa raza de soare…
- Cu cat te vei zbate, cu atat te vei afunda mai tare, cu cat iti vei acoperi urechile, cu atat sunetele vor parea mai puternice. Daca inchizi ochii nu vei vedea uratul, dar nici frumosul nu va mai ajunge la tine.
-Prea multe pietre…
-Daca ar fi fost doar iarba, nu ai fi deosebit cararea de campie.
-Sunt prea jos.
-Doar de aici vei putea vedea maretia lucrurilor marunte…sus fiind, trebuie doar sa nu o uiti.
-Singura….
-Inainte de a te apropia de ceilalti trebuie sa te cunosti pe tine.
-E greu!
-…pentru ca ai lasat in urma speranta.
Rascrucea mi s-a transformat in drum iar eu, in calator supus vietii.
Timpuriu- amintesc de o viata de om ce a stat sub semnul acestui cuvant…
Nasterea sa, prima iubirea, primul copil, prima tacere- furtuni ce i-au intors privirea spre trecut…
Mi-o amintesc, mereu firava, ca un copil cubarit in hainele-I prea largi, incercand sa caute un zambet. Nu-l gasea nici pe-al ei, nici pe-al lor….Si astfel, la umbra zilelor devenite ziduri, a ingenunchiat pana cand picioarele n-au mai stiut sa mearga….
O mare iubirea devenita capcana. Un om ce-a venit si-a plecat, rapus de ispita. Un copil mult prea bun, un copil nu prea rau. Intr-un colt, intr-o sticla, inecata intreaga speranta…
Dintr-un verde tacut, ochii au uitat sa clipeasca….
Iarna. De pe margine patului ma uit la ea- plange sau doar sta cu capul plecat, rapusa de-atata viata? Imi zambeste, linisitor- “nu plang, mama, stai linistita, nu am de ce sa plang….ce-o vrea Dumnezeu, asa o fi…”
Ma las si eu in voia Lui, dar trag cu coada ochiului, poate-i surprind o lacrima…
N-a mai plans. Mi-a spus ca si lacrimile seaca, asa cum a secat fantana din padure.
-Dar ai zis ca or sa sape oamenii si or sa aduca iar apa in fantana, ii raspund.
-Or sa sape, mama .
-Sa sape si la talica, sa dea drumul lacrimilor.
-Sapa, mama, sapa…sapa oamenii si la mine….
Dintr-o femeie robusta, a ramas o mana de om. Se auzea doar suspinul, marturia unui suflet carunt.
fara sa stii, am inceput ziua cu tine...
am primit in dimineata asta nu doar un link off-line, ci increderea ca si eu pot sa creez un loc unde sa imi astern gandurile, bune sau rele, increzatoare sau nu...
iti multumesc tie eu, omul cu care nu ai vorbit decat rareori, pe holurile unei facultati prafuita timp, intinerita de oameni...
