Iarna. De pe margine patului ma uit la ea- plange sau doar sta cu capul plecat, rapusa de-atata viata? Imi zambeste, linisitor- “nu plang, mama, stai linistita, nu am de ce sa plang….ce-o vrea Dumnezeu, asa o fi…”
Ma las si eu in voia Lui, dar trag cu coada ochiului, poate-i surprind o lacrima…
N-a mai plans. Mi-a spus ca si lacrimile seaca, asa cum a secat fantana din padure.
-Dar ai zis ca or sa sape oamenii si or sa aduca iar apa in fantana, ii raspund.
-Or sa sape, mama .
-Sa sape si la talica, sa dea drumul lacrimilor.
-Sapa, mama, sapa…sapa oamenii si la mine….
Dintr-o femeie robusta, a ramas o mana de om. Se auzea doar suspinul, marturia unui suflet carunt.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu