Pe peretele dinspre rasarit, o poza inramata- icoana.
Copil fiind, ma apropiam de ea si o studiam. Trebuia sa stiu la cine ma rog. Apropierea fizica de chipul de pe foaia de hartie imi dadea sentimental ca sunt ascultata mai usor, ca rugile mele nu mai trec prin randurile de sfinti si ingeri, ci ajung direct la Dumnezeu.
M-am speriat atunci cand am aflat ca Dumnezeu e barbat.
-Cum barbat? Atunci de ce poarta rochie?
-Nu e rochie, e o imbracaminte speciala.
-Dar trebuie sa fie femeie, te rog sa fie femeie….
Pe El il priveam de la distanta, cu teama. Nu-mi gaseam cuvintele, nu ii puteam vorbi asa de usor cum ii vorbisem “ei”. Pentru ca El era altfel…
In fiecare seara spuneam rugaciunea. Dar ma culcam nedumerita, cu gandul la Ea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu