Ocol

Intoarse capul. In spate ei, umbra ramase nemiscata.
Nu sunt eu! Nu am cum sa fiu eu. Umerii mei sunt mai lati iar picioarele, de cand le stiu, puternice. Cel a carui umbra ma urmareste e slabut... adus de mijloc …ingenuncheat parca.
Si ochii…ce ochi o avea? Ca ai mei, mari? Albastri? Nu cred….trebuie sa aiba ochi iscoditori, maruntei, cu fruntea boltita, gata sa se incrunte la orice rascruce de drumuri.
Isi atunse fruntea micuta cat o palma , neteda, calda. Se linisti…
Si totusi, de ce o urmarea? Ce bogatii purta cu ea fara sa stie? Sau pe al cui taram ajunsese, fara sa isi fi dat seama?
Un turtur de gheata ii atinse mainile. Deschise ochii. Isi privi picioarele moi, sprijinite neputincios de fierul rece.
Eram eu….
Caruciorul cu rotile se misca incet, a leganare, incercand sa o adoarma iar.

Spectacol

Ne incurcam. Am trista impresie ca drumul se ingusta pe zi ce trece, ca iarba se usuca-n urma noastra, ca maine pietrele isi vor arata coltii si ne vor musca talpile pana la sange. O sa ne doara, asa simt. O sa ne doara tare, atat de tare incat vom prinde puterea de a ne dezlega mainile si de a ne impinge- unul pe o parte a drumului, unul pe cealalta. Ne vad acolo, chinuiti, chirciti, imuiati in picanta moliciune a trecututlui .

Umbra ta, mai mare si mai dreapata decat a mea, se misca repede, in cautarea unei alte poteci. Scoti dintr-un buzunar ascuns seminte si le arunci cu mana dreapta inainte. Talpile au inceput sa ti se vindece si, incet-incet, faci primii pasi. Te tii cu o mana de cealalta, sa simti ajutorul. Te clatini incet, incet, ca o frumnza ce urca spre copacul pe care tocmai l-a parasit. Si tu urci, iar cararea ta inseamna o alta viata…

Umbra din mine nu vrea sa se ridice….
Nu gaseste seminte, nu gaseste nimic…

Credeai ca am uitat?

Urmarea de cateva zile locsorul stramt, cu vedere la papucii insirati sub calorifer. Oare va putea intra acolo? Se hotara sa probeze.
Se ghemui cu greu sub masa micuta de hol. Incerca sa isi dea seama daca o va descoperi. Isi imagina ca nu era chip: cele doua fotolii, puse la capetele mesei, vor fi scutul perfect. Nu va sti nimeni ca e acolo si...il va prinde! Trebuia sa il vada de data asta, ca sa nu mai astepte inca un an.
Nu vorbi nimanui de planul ei, nici macar surorii mai mari, care o intrebase de ce se tot fataia prin hol. Nici un cuvintel. O alungase doar cu o strambatura- e drept, cea mai urata pe care o putea face.
- Stii cine vine in seara asta? o intrebase pe sora ei, doar ca sa se asigure ca nu a incurcat zilele.
-Nimeni, sunt doar povesti, ii raspunse trista.
O sa ii arat eu ca nu sunt doar povesti! Am sa il prind si am sa trezesc toata casa cu tipatul meu de lupta!
Pleca in dormitor, nerabdatoare. Mai erau cateva ore si trebuia sa inceapa jocul: se va pune in pat, cuminte, si se va preface ca a luat-o somnul. Trebuia doar sa respire mai rar, atata tot. Apoi, cand sora ei va incepe sa dea semne ca a adormit, se va strecura incet pe usa si va merge in ascunzatoare de pe hol. Il va astepta oricat de mult. Chiar si doua zile, chiar si trei zile...
In casa, liniste. Mocheta moale ii ascunea zgomotul pasilor marunti. Se apleca incet si vru sa se ascunda sub masa, dar ...nu mai era loc. O cutie mare, invelita in hartie, statea tantosa sub masa.
Cum nu ducea lipsa de idei, scoase cutia si o puse in mijlocul holului- sigur se va impiedica de ea, va cadea, si atunci il va prinde mai usor. Ba chiar o sa ii cada toate jucariile! si, dupa ce i le va lua si le va ascunde, o va striga pe sora ei, sa-i arate ca e adevarat!
Se cuibari in locul stramt. Astepta. Nici un zgomot. Cred ca pot sa si atipesc un pic...atunci cand va cadea va face zgomot si am sa ma trezesc....
Inchise ochii. Vazu holul casei, dar mult mai mare, plin cu jucarii pana la tavan. Vru sa ia cateva, sa le vada mai bine, dar o mana ii atinse obrazul.
-Te-am prins! Stiam ca existi! Trezitit-va!!!!!!!!
Dadu peste privirea incurcata a mamei.
-Am crezut ca e el...mormai somnoroasa.
-A venit...Mosul a venit si a lasat pentru voi cutia asta mare...
O privi nedumerita pe mama ei, apoi se uita la cutie. Se lasa dusa in patul moale.
-Ti-am zis doar ca exista...vezi ca avem o cutie, e pentru amandoua. Adica pentru mine. Sa nu te bagi, si maine dimineata sa ma trezesti prima!

Santaj

Isi aminti, ca si cum ar fi dat paginile unei carti.
Daca nu mananci tot, jucaria se va supara si va pleca. Primea lingurita dupa lingurita, strangand la piept plusul moale.
Daca nu iti faci temele, nu iesi la joaca. Se aseza zilnic la biroul micut, elegant, si incepea sa deschida caiet dupa caiet si sa insire litere si cifre, ca intr-un joc.
Daca nu esti la facultate, nu mai esti copilul nostru. Fusese primul pe lista celor admisi.
Pana si de daca nu te insori cu ea, nu te mai ajutam isi aduse aminte. O ceremonie frumoasa, la care singurul strain era el.
-Daca pleci iti voi lua copilul, ii scapa printre dinti.
Ea se opri o clipa. Stia ca nu fusese o gluma.
Daca imi va lua copilul, il voi ucide.

Obisnuinta

Micul dejun: doua oua ochiuri, ca doi ochi larg deschisi, plus cafeaua aburinda, fara zahar. Si ea- niciodata nu a inceput sa manance inainte de a-i fi simtit buzele calde pe obrazul proaspat barbierit.
-Tu nu te asezi?
-Nu, mai am de facut ceva.
Habar nu avea ce insemna acest "ceva". Nici nu-l interesa. Se simtea bine singur la masa, dar stiind-o aproape.

Incerca sa nu raspunda gandului ce-l macina. Prostii…Si totusi, daca ea chiar nu era fericita? Daca tot ce ii cumparase nu insemna nimic pentru “sufletul ei de femeie”?
Zambi alaturarii de cuvinte, facuta de cine stie ce “suflet de poet”.

Gustul albusului il facu sa se strambe.
-Trebuia sa mai pui sare peste oua! striga, sa se asigure ca il aude.
Privi solnita, asezata comod langa farfurie. Nu o atinse.
- Maine sa pui mai multa sare, altfel sunt fara gust.
Stia ca il auzise. Si stia ca maine ouale vor avea mai multa sare. Dar ca solnita va ramane in acelasi loc, nemiscata.
Mai avea zece minute pana sa iasa din casa. Privi inca o data ceasul atarnat deaupra firgiderului.
Daca un ceas ne-ar masura gandurile, nu timpul, de ce s-ar lovi in mine? Ii veni in minte chipul ei. Clipi des, incercand sa o alunge.
Nu pot sa o las sa plece. E ordinea mea de zi cu zi, e viata mea din ultimii patru ani jumatate.
Inchise ochii. Isi imagina cum ar fi fost fara ea: paf, mizerie, dezordine. Dar ce s-ar intampla cu el?
Nimic, nu m-as schimba cu nimic. As fi la fel de fericit, sau poate mai fericit, pentru ca stiu ce imi trebuie, cat imi trebuie. Atunci, de ce nu o las sa plece?

-Trebuie sa mergi, o auzi.
- Zi-mi ca esti fericita!
- Iti zic, sunt fericita.
Il mintea. Stia ca il mintea, dar minciuna asta pastra ordinea cu care se obisnuise.
-Nu vin la pranz la masa, merg cu prietenii la restaurant.
-Stiu, de o luna mananci acolo.
-Si nu te bucuri ca nu mai trebuie sa gatesti?
-Imi place sa gatesc.
Nu gasi nici o replica. Asa ca isi lua grabit geanta:
- Unde e rucsacul meu?
-Ti-l aduc acum.
Lua rucsacul, “ceva”-ul pe care il aranja in fiecare dimineata, si i-l puse pe umar.
Buzele ei, acum mai palide ca la primul sarut, ii atinsera sacoul.

Precaut, o inchise din nou in soapta unui fals"te iubesc".

Dialog

Ma minte blandetea ca-n viata clepsidra e clipa, nu ora....ca timpul se-ascunde, nu trece prin noi...si ca pasul ce-l facem se-ndreapta spre maine si tace, chiar daca privirea-i uitata-napoi...

In mine copilul asculta-o tacere, iar omul matur se-ncurca-n cuvinte...

Visul

Visul se repeta. Incerca sa il uite, dar fiecare noapte o apropia de el.

Construia. Pe dealul umbros, acolo unde altadata copilarise, ridica o casa. Langa ea, gradina de flori. Se vedea cu spatele plecat deasupra razoarelor, pigulind iarba ucigasa.

Nu intra niciodata in casa. Bucuria de a o avea se reducea la a o privi. Pentru ca inauntru strajuia nedreptul, necuratul, raul. Ii intorcea spatele mahnita si se uita cum tulpinile mici isi dau drumul spre Soare.
Ba nu, soarele lipsea . Plantele cresteau in sus, dar "sus" nu insemna "Soare". Daca ar fi visat Soarele ar fi fost de bine. Dar visul nu-i dadea sentimental asta. Visul prevestea ceva rau.

Cu ochii deschisi, femeia traia nesiguranta fiecarei zile.

Fantana

Ploua.
Incerca sa ridice piciorele mai sus, sa lase sa se scurga noroiul, dar marginile inalte ale cizmelor o opreau.
-De ce a trebuit sa iau cizmele astea? Pentru ea erau foarte bune, dar pentru mine, acum...mai mult ma incurc in ele! In pantofi as fi mers mult mai repede...
Talpile micute alunecau pe noroiul intrat inauntru, prin cine stie ce sparturi.
-Ce grele sunt ....Oare ea cum s-o fi descurcat cu ele?
Ii aparu in fata ochilor trupul robust, matern, vesel. Fetita zambi si continua sa se smulga din noroiul lipicios.

In padure, copacii inalti o impungeau cu picaturi mari de ploaie. Nu mai erau prietenosi, ca in zilele cu soare....acum, tepeni, isi aplecau putin frunzele, doar cat sa o tinteasca." Daca e cineva care vine dupa mine prin aer si de-asta se scurtura frunzele de ploaie?", gandi.
Nu s-a oprit, dar teama ii intrase in suflet. Si cu ochii mintii vazu fiecare cotitura a potecii, fiecare maracine peste care ar fi trebuit sa treaca daca voia sa fuga iar mai jos radacinile sub care ar fi putut sa se ascunda. Dar de ce sa se ascunda? Doar nu era nimeni in padure...
Trecu podetul vechi. Se tinu sa nu alunece. Lua cana agatata de o creanga, ingenunche si incepu sa scoata apa. Punea cu grija in bidon, sa nu verse pe langa.
Ii veni in minte ca lipit de lemnul vechi, gura fantanii, ar putea fi un sarpe care sa o prinda de mana si sa o muste. Mereu isi imagina asta. Ezita. "Serpii nu stau in fantana, mamaie", isi aduse aminte. Apoi baga cana din nou si o scoase plina cu apa.
Pe spate, hainele i se lipisera de piele. Le simtea reci, dar nu i se facuse frig. "Cred ca asa se simtea si bunicul in razboi", se incuraja ea.
Terminase. Insuruba capacul, isi smulse genunchii din namol si porni spre casa. Acum era mai greu- urca. Picioarele ii alunecau in cizme, iar cizmele ii alunecau pe pamant. Se sprijini de cateva ori in bidon, dar nu cazu. Stia ca pe drumul din piatra ii va fi mai usor...
Aproape de casa isi elibera picioarele, le puse pe iarba uda si le sterse de noroi. Lasa cizmele intr-un colt, in locul de unde le luase. Intra.
-Unde ai fost? Te-au cautat peste tot....
Vocea moale si ingrjorata ii umbri bucuria.
-La apa, raspunse incet.
Lua borcanul de pe masa si il umplu. Statea in picioare, cu mana intinsa spre mijlocul patului. Patura se ridica si cobora, ca un plaman sanatos.
-Mai vrei?
Femeia isi intoarse fata spre ea.
-Mi-ai zis ca ti-e sete, sopti fetita. Am vrut sa iti aduc apa proaspata si rece, asa cum mi-ai dat tu mereu....
Femeia intinse o mana. Fetita o ajuta sa se ridice si ii duse paharul spre buzele uscate. Il bau tot, cu pofta. Apoi se chirci din nou in pat.
-Du-te si spune-le ca ai venit. Usuca-ti parul, sa nu racesti. Mai pune tu un lemn in soba. Si vino langa mine, sa mai vorbim...
Umplu inca un borcan cu apa si il puse pe masa. Apoi pleca in bucatarie, sa le spuna ca a venit. Isi schimba hainele in fuga, puse un prosop pe cap si se aseza langa bunica.
- Te mai doare, mamaie?
-Nu, mamaie...apa adusa de tine m-a vindecat.

Fetita mangaie increzator mana uscata a femeii- si ca prin minune, intr-o clipa se simti un om mare.

Neputinta

Am surpat piedestalul pe care te urcasem de mii de ori, doar pentru a construi un altul...
Am fost Manole si Ana in acelasi timp, in fiecare zi...iar furtuna nu a intarzaiat sa vina cu fiecare cuvant ce trasa linii aspre, cu fiecare gest ce nu provoca decat framantari....

M-am incapatanat si am mers mai departe, imaginandu-mi ca ma vei iubi.

Mi-am pastrat pasii, sa nu fiu obosita atunci cand vei ajunge aproape.
Mi-am pitit zambetul, pentru a ti-l darui tie in fiecare dimineata.
Mi-am ucis tacerea, stiind ca-ti plac cuvintele....


Dar nu nu te-am gasit decat pe tine, mereu precaut cu iubirea...

Candva

Iubirea pe care o ai pentru un om nu ti-l face prieten.
Viata ta, povestita lui, nu il apropie.
Locul pe cere l-ai ocupat de-a drepta sau de-a stanga lui, in diverse ocazii, a fost doar intamplare...
Iar cuvintele pe care nu reusesti sa le rostesti, din cauza emotiei si din grija de a nu fi stupid, nu se vor tansforma niciodata in puntea dintre tine si el.

Izbanda

-Pleaca! ii spuse copilul.
Ghemuit, dadu la o parte o bucata din patura, sa vada daca fusese ascultat.
Intunericul, trufas, parca se asezase mai bine, cuprinzand toate colturile camerei. Nici o pata de lumina. Veioza, aruncata sub pat in timpul jocului de dimineata, nu era de nici un folos.
-Mama avea dreptate, jocul de-a veioza e periculos. Uite, de data asta nu a mai gasit-o si acum...stau si tremur aici, ca un bebelus.
Dar daca o gasise si nu vrusese sa o mai scoata de acolo, tocmi pentru a-i arata lui ca veioza nu este un oboiect de joaca? Nu, nu avea cum....il iubea, si nu ar fi vrut sa il vada atat de speriat...Si totusi....
Frica se transforma in furie. Mainile copilului incepura sa tremure. Ar fi strigat-o, sa-i spuna ca e o lasa si ca ar fi trebuit sa scoata veioza aia pacatoasa de sub pat, dar stia ca astfel ar fi trebuit sa ii dea inca o data dreptate mamei, si nu voia asta. In plus...l-ar fi auzit, daca ar fi strigat? Nu, sigur nu -ar fi auzit....pentru ca el dormea in ultima camera de pe culuarul lung. El o alesese- asa, putea sa sara linistit in pat, fara sa il auda cineva. Dupa jocul de-a veioza, saritul in pat era pe locul doi.
A vrut sa se ridice in picioare, sa probeze vechile arcuri ale patului, dar o putere, ca o mana , ii apasa pe piept.
-Tu esti, intunericule?
Frica nu-i raspunse.Statea cuibarita in sufletul lui, ca un copil la sanul unei mame.
Pe tavan, linia de lumina lasata de o masina in trecere se stinse. Isi dadu seama- da, de la lumina prinsese curaj. Trebuia sa gaseasca o cale sa imputineze negrul din camera. Si o sa se simta foate bine, ca ziua.
Se gandi la masinuta de politie, care avea baterii si ale carei faruri se aprindeau daca apasai pe un buton. Dar o lasase departe, aruncata langa usa de la baie. Si de trenulet se plictisise repede, asa ca statiile lui luminate de fosfor stateau aruncate in debara. Alta idee? Nu...
cutia de jucarii era goala. Degeaba i-o pusese mama la capul patului, pentru ca niciodata el nu aruncase acolo nici macar o piulita. Toate jucariile, sticate sau nu, stateau aruncate prin intreaga casa.
-Si intunericul asta....acum s-a trezit sa vina? Maine aveam de gand sa fac ordine in jucarii. De ce nu a mai asteptat si el macar o noapte?
Minciuna pe care o sopti, doar-doar l-ar auzi intunericul si s-ar retrage, nu facu minuni. Ba, parca recunoscand falsul celor spuse, intunericul elibera cateva fosnete.
-Mama, tu esti?
Nu apuca sa auda raspunsul. Se ascunse sub patura moale si incepu sa planga.

De dincolo de usa, sunetul unui tren triumfator sparse tacerea:
-Uuuuuuuuuuuuuuuuu!
Copilul crezu ca viseaza. Cu ultimele puteri dadu la o parte un colt din patura si privi spre usa. Trenuletul lui de jucarie se invartea pe liniile aranjate frumos si, la fiecare statie, scotea sunete de bucurie.
-Uuuuuuuuuuu, ii raspunse copilul, cu ochii atintiti la statiile fosforescente. Uuuuuuuuuuuuuuuuuuu!
Usa se deschise incet:
-Ce-i, Andrei mama, visezi?
-Trenuletul....trenuletul!
Femeia se duse in debara, lua trenuletul si-l puse in bratele copilului. Scose de sub pat veioza, o baga in priza si o aprinse.
-Lumina.....ce bine e in lumina, mamico....

Poza

La sfarsitul clasei a patra ne-au scos in fata scolii sa facem fotografii. Ba cu invatatoarea, ba noi singuri, ba doar cativa prieteni.
Era soare si ne feream fetele de lumina puternica. Ne bucuram nu atat de ce se petrecea, cat de faptul ca nu eram in clasa, la ore.
Stiu ca m-am asezat in randul din spate, in spatele Panaitestilor, langa Sergiu. Nu imi placea sa ma vad in poze- nici nu cred ca facusem mai mult de cateva poze pana atunci. Ma simteam urata. As fi vrut sa fi fost bolnava, sa fi lipsit...
Mi-am facut o poza si cu tovarasa Toma, invatatoare noastra. Pentru ca toti faceau asa. Imi amintesc ca era o femeie robusta si ca m-am simtit storcita de mainile ei mari. Parca niciodata nu o vazusem atat de inalta, atat de... statuie.
Apoi ne-am luat ghiodanele si am plecat spre casa. Sincer, acum nu imi aduc aminte unde era casa mea, in ce zona a orasului. Dar stiu ca a doua zi viata a revenit la normal si ne-am asezat cuminti in banci, dis-de-dimineata. Zambetul larg al tovarasei Toma disparuse. Ramasese ea, cea pe care o stiam, o vocea putin ragusita.
Si uitasem de ziua cu pozele. Dar a intrat pe usa val-vartej un coleg si a tipat:
-Au venit pozele, l-am vazut pe pozar!
Toti am inceput sa ne foim in clasa si, chiar dupa ce clopotelul de intrare a sunat, am ramas in picioare, asteptand-o pe tovarasa.
A intrat, mare cat usa. Zambea. A pus cateva plicuri pe catedra si a inceput sa ne ia pe rand: Monica, vino la mine (Monica era sefa clasei).
Unul dupa altul s-au dus in fata catedrei si si-au ales pozele.
A venit randul meu. Aveam emotii. Ma rugam sa nu fi iesit stamba in vreo poza, sa se enerveze iar Ovidiu. Imi doream sa fiu frumoasa....
-Elena Loteanu.....
Si vocea tovarasei a rasunat metalic in urechile mele.
M-am ridicat sa ma apropii de catedra.
-Stai acolo, de ce vii? Bunica-ta vinde lapte sa te aduca la scoala si tu vrei poze? N-ai tu bani de poze....
Am vrut sa ii spun ca mamaia nu vinde nici un lapte, nimanui....dar nici un cuvant nu a atins buzele. Nici o lacrima, pleoapele.
Ii simteam pe toti uitandu-se la mine. Cu capul in jos, am fixat un punct din banca scrijelita de cateva generatii si am tacut. Pe Ovidiu mi-l inchipuiam privindu-ma triumfator...

In pauza s-au strans grupuri-grupuri sa se uite la poze. Eu am fugit la baie- o sete imaginara mai cumplita ca moartea imi aredea sufletul.

x

-Mamaie, tu vinzi lapte ca sa ma cresti?
- Nu mamaie, de ce?
-Asa a zis tovarasa Toma...
Am vazut ca s-a schimbat la fata. A plecat mormaind, si nu am inteles decat" a uitat cand pleca de aici cu traistele pline....acuma, de cand s-a despartit ma-ta de tac-tu, vand lapte..."

x

Mergeam uneori in odaita. Ma uitam cu tristete la pozele aflate sub geam, ca sa nu se murdareasaca- trei, atat cat imi permisesem....

Prima poveste

Copilul sari gardul fara a se zgaria.
-Ura, am reusit! tipa el. Dar nimeni nu-i raspunse. Ecoul, se ascunsese si el.
Nimeni sa-i fie partas.
-Daca ii voi spune lui Damian, ma va crede?
Bucuria de a fi ajuns inauntru disparu. Daca Damian nu il va crede, pentru ce a mai sarit gardul? si pentru ce s-a ascuns de mama lui, mintind-o ca se duce la joaca? Dar locul asta nu era o joaca? Nu, categoric nu, pentru ca era un loc interzis.
Isi aduse aminte de chipul mamei lui, speriata la gandul ca s-a apropiat de gard:
-Niciodata, dar niciodata sa nu mai treci pe acolo, ai inteles?
Zgaltaitura pe care a simti-o imediat l-a facut sa raspunda fara sa gandeasca" da, mama, am inteles..."
Dar de atunci locul imprejmuit devenise scopul fiecarei zi. Trebuia sa afle ce era dincolo, de ce se temeau oamenii.
-Mama, acolo sunt caini fiorosi?
-Nu, nu sunt caini.
-Mama, de ce nu am voie sa merg acolo, pamantul e otravit?
-Nu, nu e otravit.
Niciodata nu primise ca raspuns mai mult decat "nu". Nimeni nu a incercat sa ii raspunda la o simpla intrebare, la cea care ii macina mintea de ceva vreme. Asa ca in dimineata asta s-a furisat pe langa gard si, pe acolo unde ochise o gaura in plasa, s-a strecurat cu atentie.
Teren gol. Nimic. Nici un ochi de apa, nici o adiere de vand. Curios, nici un cant de pasare.
-Am ajuns in alta lume? se intreba baiatul. Gandul nu-i raspunse. Nimeni nu-i raspunse.
-Hei, e cineva zici?
Isi aduse aminte de tatal lui, care in fiecare zi intra in casa cu intrebarea asta pe buze. Si, in fiecarezi, primea ca raspuns un "bauuuuuu" iesit de dupa usa sau din cutia de lemn aflata pe hol.
Baiatul nu primi nici un "bau". Nimic.
Incepu sa i se faca frica, dar curiozitatea de a cerceta locul nu facu decat sa il impinga mai departe, spre gardul din partea cealalta.
Pasea, de teama ca zgomotul pe care il facea sa nu trezeasca monstrii ascunsi in pamant. Vazuse el mai demult, intr-un film vechi, cum la cea mai mica atingere a solului umbre miscatoare se iscau din loc in loc, ca si cum zgomotele ar fi rupt lanturi ce le tineau ascunse fantome.
Pana la gardul celalalt nu s-a intamplat nimic.
-Mama avea dreptate, nu sunt caini aici, gandi copilul. Nici otrava nu e, ca as fi murit.
A vrut sa plece; nu gasise nimic din extraordinarul pe care si-l imaginase.
-Oare unde e locul prin care am intrat? se intreba el.
Si dintr-o data vazu cum din gardul de departe aparu un alt gard, si un altul , si un altul. Fiecare, din ce in ce mai aproape de el.
A incercat sa strige, dar vocea a ramas agatata de cordele vocale.
-Nu inteleg nimic....mai bine erau caini, as fi reusit sa ma imprietenesc cu ei....dar cu niste garduri? Ce sa le spun, ca sa nu ma striveasca?
Nu-i veni nici o idee. Le privea cu veneau spre el, unul cate unul, din ce in ce mai aproape. -Daca reuseste vreunul sa ma atinga, nu voi mai avea scapare.
De unde ii venise ideea asta? Cu siguranta de sus, din moment ce de jur imprejurul lui nu ramasese loc sa treaca nici macar o litera...

Incurajat, se uita la pata de albastru, singura martora a experientei sale.
- Va iubesc....te iubesc....gardule, pentru ca vrei sa raman cu tine, eu te iubesc...

Copilul nu mai auzi decat suspinul mamei sale, si se topi intr-un somn adanc....

Din nimic, nimicul

Sa spun adevarul…pentru ca ne mintim unul pe altul…

Dupa ce mori, trecututl, oricat de negru, se insenineaza. Pentru ea nu am sa-l inseninez, caci s-ar inegura prezentul tau.

Am copilarit impreuna doar sase ani, timp in are am fost in grija ta. Tot ce mi se intampla era responsabilitatea ta. De parinti nu imi aduc aminte, nu ii vad implicate in cresterea mea. Din primii sase ani imi amintesc doar de un drum la bunici, cand strugurii buni erau facuti. Si de tine- ori ca te bateam, ori ca incercam sa ii fac pe ei sa te bata. Si da, de ei, avand invitati si punandu-m sa spun porcarii. Dar de ei alaturi de noi- nu. Nimic. Si nu cred ca mi s-a sters memoria.

Incerci acum sa iei responsabilitatea unor alegeri pe care nu le-ai facut tu. Ai fost bagata mizerabi intr-o situatie ce nu-ti apartinea. “a implinit zece ani, are dreptul sa aleaga cu cine sa stea”. Asta am auzit de milioane de ori de la cei ce ar fi trebuit sa ma invete despre familie, despre parinti. Nu, doar ca tu ai avut posibilitatea sa alegi si eu nu. Cateodata mi se spunea ca tu ai ales binele si eu raul. Ca tie iti este foarte usor si mie mai greu….Chiar si acum, dupa zeci de ani, aud lume ce mai-mai sa imi planga de mila….si nu ii inteleg.

Am copilarit sustinuta de minciuna. De lasitatea lor. De iresponsabilitatea lor. De egoismul lor. Am copilarit fara tine….

Faptul ca isi plangea de mila nu ajuta. Nu sterge golul anilor in care nu te-am vazut, sora fiindu-mi. Nu sterge rasetele ironice ale colegilor de clasa, nici faptul ca ma ocoleau, ca si cum as fi avut ciuma. Nu sterge mila profesorilor. Nu sterge faptul ca eram intrebata” ah, tu a o sora mai mare, nu-I asa?” si eu paspundeam sec “da”, desi in sufletul meu nu te cunosteam deloc- erai o straina. Nu sterge zecile de mutre pe care a trebuit sa le cunosc, fata fiind. Nu sterge nesiguranta traita zilnic. Nu sterge sacii cu haine carati dintr-o parte in alta, de cateva ori pe an. Nu sterge rolurile pe care trebuia sa le joc mereu, ca sa fiu in rand cu ceilalti. Nu sterge nimic. Erau vaicarelile unui om egoist, care o viata intreaga s-a uitat numai si numai la el- nici in stanga, nici in dreapta, nici in sus, nici in jos. Nu a renuntat a nimic si a facut din viata devenita mizera un motiv de a se plange- nimic mai mult.

Cat despre cealalta parte a povestii….un om ce inca se mai minte ca alta solutie nu a existat. Eu insa ma intreb daca e adevarat ca din delegatii se intorcea acasa cu cate o “cunostinta”, femeie, si daca e adevarat ca ea alunecat si s-a lovit la cap sau a fost batuta mar, si daca e adevarat ca sticlele erau golite chiar inainte de a fi avut loc nunta sau au inceput sa se goleasca pemtru ca un loc din pat era permanent gol…..

Ceea ce nu ma intreb, pentru ca stiu, e faptul ca despartirea a avut loc inaintea divortului. Ca noi am fost imaprtite de un om ce nu avea loc in discutia asta. “daca e un copil la un parinte si altul la celalalt, nu mai plateste nimeni nimic”. Pentru o amarata de pensie alimentara au schimbat doua vieti, au despartit doua suflete. Si tot va veni vremea in care voi intreba” daca ea a fost nemernica de ce m-ai lasat pe mine, copil de sase ani, sa-I raman aproape?” . Raspunsul “tu ai vrut, ca eu am incercat “ nu e acceptat din start….

Doi oameni care nu au fost niciodata parinti. Nu s-au vazut decat pe ei. S-au mintit, au dat vina unul pe altul, s-a vaitat unul de ce i-a facut celalalt. La atat s-a redus viata lor. Pe noi nu ne-au vazut niciodata.

Iar daca tu vei indrazni sa iei asupra ta mizeriile pe care le-au facut ei, am sa vin intr-un suflet si am sa iti povestesc de mii de ori tot ce s-a intamplat. Am sa iti aduc aminte de toate drumurile pe care ni le-au inchis, de toate noptile pe care le-am plans, tu intr-o parte si eu in alta si de toate zilele in care ei s-au distrat, fiecare cum a stiut mai bine.

Sa nu care cumva sa te uiti in urma si sa le plangi de mila. Nimanui. Tu ai drumul tau. Nu ai facut decat sa traiesti urmarea greselilor facute de ei. Trebuie sa te uiti la tine, macar o data in viata, si sa te gandesti cum vrei sa traiesti. Si sa faci pasi care sa te puna in lumina, nu sa te ascunda in trecut!

Vacanta

Pana atunci, doar de Paste si de Craciun se luau prosoapele de pe pereti si se spalau ori se schimbau paiele din paturi. In vara aia, pentru ei, tu ai fost o alta sarbatoare....

Mamaia era emotionata. Spunea "Ai auzit? O sa vina S., fata cea mare, la noi" cu atata bucurie, incat mi se facea sufletul mic. Tataia, din coltul patului, nu mai povestea intamplari din razboi, ci lucruri din copilaria ta...

Invatasem pe de rost: ca iti incalzea laptele la piept, nu il punea pe soba, ca sa fie la cea mai buna temperatura....ca ai facut intr-o noapte febra si au tras o sperietura de moarte, dar ti-ai revenit....ca ai facut pojar si te-au tinut in casa, dar cu frica sa nu iti rupi vreo buba si sa ramai cu semne, "ca deh, nu era copilul nostru"....ca erai, pentru ei, "bulgare de zapada"...

Nici eu nu am stat degeaba. Am pus cenusa in sticla de la lampa si am inceput sa o mozolesc. "Incet, mamaie, sa nu se sparga". Nu s-a spart, pentru ca am fost mai atenta ca niciodata- era primirea ta.

Ai ajuns. Te-am cercetat si am gasit "bulgarele" lor . Eu, mica si negricioasa, agitata, cu jocuri baietesti in cap. Tu, inaltuta si cu pielea alba, ca de lapte, neatinsa de soare sau de maracini. Mi s-a facut rusine de mine. Mi-am privit picioarele pline de zgarieturi si m-am rugat sa scap de dungile rosiatice, ca sa fiu ca tine...

Ti-ai asezat geanta cu lucruri langa soba. Acolo a ramas tot timpul, desi eu imi imaginasem, inainte sa vii, ca o sa iti pui lucrurile in sifonier . Asa credeam noi toti, ca tu, "la oras", ai sifonier si l-am aranjat si eu pe cel facut de tataie, din odaita. Nu te-ai atins de el. Iti scoteai lucrurile pe pat si apoi te intorceai cu spatele la mine, ca sa te schimbi. Plecam, sa nu te incomodez, dar ramanea curiozitatea de a te vedea.

Ai vrut sa dormi in fanar. Dintr-o bataie din palme, toate din pat au fost ridicate pe scara si puse sus. Acolo, mai mult decat oriunde, te simteam ca mine- linistita.

M-as fi jucat cu tine unul din jocurile mele baietoase- sa vinzi iarba la stalp, sa arunci cu piatra cat ai sus, sa scrii pe copaci cu cutitul. dar nu aveam voie....

Despre vacanta ta in deal, cred ca singura, imi mai amintesc de povestea mortii colegului tau de liceu... Credeam ca asta e cauza privirii tale triste si m-am intristat si eu, doar ca sa fiu ca tine....

Prezent

Azi simt nevoia sa scriu despre tine....
Pana acum mi-am amintit lucruri despre copilarie, despre oamenii care au avut grija de mine copil fiind.
Azi ma uit la tine, omul ce are grija de mine. Si, oricat de departe ar parea ca esti, niciodata nu ai iesit din "cutiuta", locul din sufletul meu unde imi pastrez sufletele pretioase....

Am crescut. Amandoua. Separat am crescut. Nici macar ca prietene, pentru ca ne vedeam foarte rar. Aproape deloc. Imi aduc aminte de ziua ta...nu stiu ce varsta implineai. Imi cumparase mama o rochie cu volanas, roz, sa nu ma vedeti urata si saraca. M-a pus sa aleg un cadou si, cum erai "prea mare" pentru jucarii, am zis ca voi lua un bibelou. L-am ales pe cel cu doua pisici culcate una langa alta. Iti mai amintesti? Erau stupide, dar mie mi-au placut. mama a zis ca sunt frumoase, "sunt ca voi, doua". Stiu ca am dat peste bibeloul ala cativa ani mai tarziu, in vitrina matusii noastre. Nu m-am suparat pe tine, stiam ca nu tu faci regulile. Dar m-as fi bucurat sa ai si acum porcariile alea de pisici, pentru care m-am fatait ceva timp in fata zecilor de bibelouri si pentru ca am ascuns in ele un pic din sufletul meu emotionat...:)
Cand m-am intors acasa m-au intrebat ce faceai, daca erai bine. Tot timpul plangeau dupa tine....mamaia mai mult, e drept....Ziceau ca li se facea dor. Cateodata ma si suparam, ascultam "am crescut-o de la cinci zile" de atatea ori incat ma simteam mai putin iubita....dar acum imi dau seama ca vorbele astea nu aveau nici un scop.....era doar durere ascunsa in spatele unor cuvinte....

Copil fiind iti simteam lipsa mai ales cand trebuia sa ma joc. Puneam scaunul mic in mijlocul camerei si iti lasam si tie una-doua papusi. Nu pe Irinel, preferatul meu. E drept ca intotdeauna le luam inapoi sau ti le bateam, dar dat fiind ca nu erai prezenta, se intelege...:)

Mai stiu ca a vorbit cu mamaia cand ai mers la ea la spital. Ultima voastra discutie? Ti-a zis ca ma lasa tie in grija. A gresit.....erai doar un copil si tu. Ti-a pus pe umeri o mare raspundere. Dar nu cred ca atunci avea incredere si iubire mai mare pentru altcineva....poate ca doar a vrut sa ne apropie....

Mi-am dorit, de cand ma stiu, sa fii fericita. Si am sa imi doresc asta intreaga viata. Oriunde as fi. Pentru ca tu esti sora mea, singura mea familie.