Cros

am lasat o lume, devenita buna, pentru a construi alta, mai mica, dar mai puternica. am plecat, cu tot sufletul, pe un drum pe care il stiam intortocheat, crezand ca voi avea puterea sa il indrept. mi-am mai dat o sansa....am zis ca mai am energie sa netezesc pietrele colturoase si sa fac un tablou.

s-a dat startul. am pornit cu gandul ca vom fi impreuna, nici primii si nici ultimii. m-am agatat de mana mare si am crezut, cu toata inima, ca ea ma va duce la capat, ca imi va scoate ghimpii infipti in talpi pana sa ne fi intalnit, ca imi va arata poteca cea mai scurta.
mi-am rotunjit pumnul si l-am ascuns in mana mare. de-atata caldura, nu am simtit ca pietre ce-i ieseau de sub picioare imi loveau mie gleznele. am inceput sa schioapat. am simtit durere. nu am putut incetini, pentru ca mana puternica devenise un menghine din care nu puteam sa mai scap.
nici n-am putut tine pasul. muntii si marile mi se scurgeau prin fata ochilor, ca intr-un tunel al timpului. oasele mainii au inceput sa se lungeasca. inceieturile au inceput sa paraie, sa usture si apoi sa friga. cand am remarcat cat ne-am indepartat, si sufletul a inceput sa paraie, sa usture si sa friga....

oasele mi-au devenit acum fire de ata ce stau sa plezneasca....nici munti, nici mari, nici drumul insasi nu il mai vad...

Cred

-cat pot iubi un om, avandu-l langa mine?
intotdeuna mult mai putin decat daca mi-ar fi departe...

-de ce am nevoie de mangaieri, cand trupul si-l asaza tacut langa-al meu?
pentru clipele in care gandul lui nu a fost catre mine, pentru noptile in care somnul lui n-a-ntalnit somnul meu...

Ne sperie drumul....

radem unii de altii. ne asezam la colturi, luam in maini cate o bucata de paine si asteptam sa mai treaca cineva, pe care sa-l ingenunchem gandului nostru crud.
ne bucuram de rochia ce cade stramb, de tocurile pantofilor prea tocite si de esarfele carora timpul le-a desfacut tivul. radem pe sub mustata de cei ce ne zambesc si vadit, cu gura pana la urechi, de necunoscuti sau posaci. uneori intindem cate-un picior, poate vreunul mai neatent se va impiedica de el si o sa-i prindem mutra surprinsa, speriata, stramba.
radem. trist e ca ne hranim rasul din neajunsurile vietii si din nimicnicia pastrata a sufletului. ne fardam prin cuvinte elevate si pornim la drum, cautatori de maruntisuri in suflete mari.
ne sperie drumul....si facem din colturi o lume, din sulfet- nimic.

Indurare

In umbra ta, pasii mi se incurca; sunt asemenea unui om slabit pe un drum fara umbra.

Te prind. In gand. Ma proptesc de tine si te-ntreb, cu tandrete, ce s-ar fi intamplat daca.... Ascult vorbele tale, pline si rotunde, si nu vreau sa le pierd: daca as fi facut asa cum ai zis tu, nu asa cum mi-a spus sufletul, te-ai fi odihnit in palmele mele in fiecare clipa....iarta-ma....
Sufletul tau... si iti zambesc, dandu-ti astfel o alta sansa. Sunt obosita- apuc sa- ti spun si pleoapele incep sa se miste repede, convingator, asteptand prima mangaiere.
Iti apropii mainile una de cealalta.


Da, iti apropii mainile una de cealata, ma privesti cald si, fara ca eu sa fi intrebat ceva, imi raspunzi: nu s-ar fi intamplat nimic; pentru noi timpul l-a-nghhitit pe "daca" inainte de a ne fi intalnit.

Imi doresc sa fi fost erou, personaj de carte sau inger, sa fi putut invinge clipa inainte de a te fi iubit. Dar nu sunt decat eu, sufletul ravasit atunci cand te vede, omul ingenuncheat atunci cand lipsesti.
Si pentru ca am pus convingerile tale mai presus de mine insami ma ridic de pe lespezi, intind o mana si rup, din propriile-ti cuvinte, un raspuns: iarta-ma....

El

Goliciunea se naste din mine.
Si cu cat imi spun mai des asta, cu atat ma apasa greutatea unei nefericiri imaginate.

Ma uit la omul ce se straduieste sa ramana drept langa mine, el-drept, fara a face plecaciuni in fata capriciilor mele. Ma uit si mi-e mila, pentru ca in acelasi timp rautatea din suflet imi bate-n urechi si-mi cere sa ma opresc din a-l iubi.
Incerc sa ii intind o mana, dar fibrele musculare mi se dezlipesc de oase si nu-mi iese decat un scrasnet de durere.
Ii intind buzele caci mi le cere, dar le simt ascutite, subtiri si inselatoare ca guta, gata sa ii taie rasuflarea si dorinta.
Ma vede inchistata si ma-ntreaba de ce, uitandu-se cu ochi mirati spre mine. I-as spune tot, sa-l fac sa inteleaga, dar imi aduc aminte ca fiecare din noi e doar imagine omului pe care ceilalti il creeaza si tac. El este omul pe care mi l-am schitat ani de-a randul- pe trotuarele pline de indragostiti si pe strazile sterse de ploaie, pe peretii fara tablouri din fiecare camera in care am locuit si pe gresia fiecarei bai de care mi-am atins trupul, peste tot- el este omul care nu exista.
Ii raspuns neputincioasa cu o privire aruncata-n trecut si ma-ntind in mijlocul camerei, cu ochii indreptati spre nimic.

Cand drum nu se-arata, batatoresc eu poteca

Sunt sarpe- ma pot pune in pielea subtire a mamei mele si, cu aceeasi usurinta, ma strecor in pielea burtoasa si tare, ca o armura, a tatalui meu. Mai greu insa imi e sa incap in propria piele ce nu se mareste, sa faca loc imaginatiei ce ar putea sa ma scape de povara, si nici nu se micsoreaza, sa arunce raul pe care l-am acumulat ani de-a randul.
Ar trebui sa incep sa ma obisnuiesc aici unde nu e nici stramt, nici larg. Ar trebui sa incep sa privesc solz cu solz, sa iubesc solz cu solz, caci a crescut doar pentru a ma acoperi...

Coada, prima piesa din mine, e facuta dintr-o bucata osoasa circulara, una singura, asemenea unui varf de lance. Oricat m-as stradui nu reusesc sa desprind nimic din ea, nu reusesc sa o impart- mama, tata si sora imi stau legati, de la ei am pornit eu, omul- sarpe si omul -om.
Si pentru ca fiind copil nu am stiut sa simt sau sa aud zbuciumul cozii a trebuit sa invat, prin ea, zbuciumul meu. Zbuciumul meu de copil ce-si creste pielea de sarpe, de suflet ce se invarte in viata.
Am primit aliat pielea mamei, putin prea firava. Si-am plecat sa imi creasca alti solzi, sa traiesc alte zile.
As minti sa imi spun c-a fost greu. Nu a fost. A fost bine. Atat de bine incat si acum, aducandu-mi aminte de primii ani de viata, imi simt corpul plin de caldura.
Au fost momente in care ceilalti, pui sau maturi, m-au prins in pielea mamei, la odihna, si m-au confundat cu ea. Atunci am simtit lovituri puternice, dureroase, chinuitoare. Doar atunci. Dar fiind pielea ei nu am incercat sa inteleg. Cand i-am intalnit le-am explicat ca eu am fost in pielea mamei si ca pe mine m-au ranit mi-au zambit fals, au negat prezenta lor acolo si mi-au intins larg mainile, sa ma imbratiseze.
Asa ca nu mi-a ramas decat sa imi promit sa nu mai ies din pielea mea, unde nu am simtit decat mila si iubire.
Pentru orice suferinta viitoare, eu am fost vinovata. Nu am reusit niciodata sa imi tin promisiunea. Si, chiar daca solzi sanatosi incepusera sa imi creasca si mie, chiar daca eram deseori remarcata, ma incerca sentimentul cuibaririi, iar cea mai apropiata piele era...tot a mamei.
M-a salvat jocul. Am fost inzestrata cu o dorinta uriasa de a ma juca si cu e energie pe masura. Din joaca imi luam dragul. Prin joc eram asemenea tuturor puilor de sarpe, vie si stralucitoare. Si daca nu ar fi fost ambitia ascunsa in pielea mamei, cu siguranta ca din creierii diminetii pana in miezul noptii numai asta as fi facut: joaca. Dar multumita ei- pe vremea aia datorita ei- a trebuit sa invat toate tablele- a inmultirii, a impartirii, a adunarii si a scaderii- si tot felul de combinatii de litere, pe care apoi sa le analizez. Asa mi-a rasarit solzul scolii, al invatarii. Si acum il mai simt, bagat sub alti solzi mai proaspeti si scut altora mai plapanzi, dar maturi ma zgarie inca.
Spre deosebire de alti pui de sarpe mie mi-a crescut "solzul migrarii". L-am privit cu atentie, am analizat fiecare pas al dezvoltarii lui, am numarat de zeci de ori treptele pe care le-a urmat (mai bine de cincizeci si patru). Si daca la inceput il tratam ca pe un handicap,un lucru pe care il uram, cu timpul a devenit un atuu- mai multi pui de sapre cunoscuti, mai multe locuri de joaca,mai multa libertate. Asta pentru ca vazusem solzul slabiciunii ce aparuse in pielea mamei si profitam de el- cum nu exista stabilitate, trebuia sa compensam cu timp prelungit de joaca. Asa ca la fiecare mutare a sacilor cu lucruri simteam bucurie pe sira spinarii- mascata, e drept, de ochii mamei, prin reprosuri usturatoare, prin vaicareli si nemultumiri.
Oasele au inceput sa creasca, pielea a inceput sa creasca, solzii au inceput sa creasca. Am devenit, incet-incet, un sarpe tanar, deosebit de alti serpi prin trecutul trait. Coada, varful de lance, a ramas acolo, tare si aspra, dar nu a mai jenat. Parte din ea a luat cursul vietii. Auzeam de la cei ce o vedeau ca s-a dus intr-o parte sau in cealalta, dar nu simteam miscarea.
Asa au trecut ani buni, ani pe care nu ii regret, dar pe care nici nu-i ridic in slavi.

pentru tine, asa cum simt, desi cuvintele s-ar fi putut aseza mai frumos

te-am vazut, cu genunchii infipti in pamant, cautand locul ghemotoacelor colorate. "aici! ba nu, mai bine aici.", mi te imaginez spunand.
te ridici din cand in cand si mai tragi cate o privire, sa vezi daca ai ales locul cel mai bun, apoi te asezi iar cu genunchii pe pamant si sapi, sapi, aranjand gradina pe care o ai semanata in sufletul tau.
te apropii de pietre. le masori. apoi iei una cate una si le asezi cu grija pe pamant, sa nu se zdrobeasca. si iar te intorci la manunchiul de flori, alegi din ce-a mai ramas si le randuiesti printre pietre, sa creeze caldura...
si buturuga....cat de bucuroasa vei fi fost tu pentru restul de pom, ramas uitat prin cine stie ce padure? zambesc gandindu-ma cata bucurie ti-a adus tie o ramasita de lemn, si aia scobita... si da, cred ca ai inceput sa aranjezi gradina gasind loc buturugii si apoi ai trecut la pietre.

pui atata iubire in tot ce faci....atata iubire incat nu ma mir ca pentru tine nu ai mai pastrat nimic, si nu mai poti vedea decat frumosul pe care il faci, nu frumosul ce esti....
vreau sa te opresc o clipa. doar o clipa, sa vezi gradina ce esti...

Drumul vietii

Se uita in palma stanga, micuta si dungata ca o zebra.
Mi se unesc liniile astea doua, ma marit din dragoste. Asta e de bine. Dar cu cine? A zis ca el are trei litere, initialele numelui meu. Eu....ar putea fi un "r". Greu, dar ar putea. Sau macar "m". "M" de la maimuta. Ii veni sa rada. Dar nu isi lua privirea de la santurile intercalate, aflate intre cele doua linii- a vietii si a sufletului.
Incerca iar sa le dea o forma. "V"- de la ce "v"? "V" a trecut de mult. Oare s-o mai schimba? Ca asa am auzit, ca liniile se mai schimba, in functie de ce faci in viata.
Apoi privirea i se intoarse la linia vietii. Cam mica, gandi. Oi fi avand timp sa imi cresc copiii, sa ii fac mari?. Rase din nou. Normal ca va fi timp...
Incerca sa numere anii ce ii ramasesera, asa cum vazuse, copil fiind: aici douazeci, aici patruceci, aici...cam cincizeci. Mor tanara. Dar o sa fiu frumoasa...e exact asa cum mi-am dorit- sa mor frumoasa!
Isi ridica ochii spre cer, in semn de recunostinta.
Si totusi...ce litera o fi incalceala asta de liniute? Mie de ce nu imi apare clar o litera? Eu nu m-oi marita?
Incepu sa se ingrijoreze. Daca ramanea "fata mare", cum zicea bunica?
Nu! isi raspunse. Stranse repede pumnul si se uita pe margine: doi...ba nu, trei liniii, deci trei copii; asta inseamna ca ma marit- si raslufa usurata.
Mai era linia mintii- adanca, bine conturata, intinsa de la marginea mainii pana la degetul mijlociu. Dar de asta nu ii pasa- nu aici statea conturata viata ei, ci in cele doua linii mai mici, unde in fiecare zi citea alta poveste.

Sora

-Vreau si eu!
Isi impinse cu degetele negricioase burta. Astepta o clipa, dar durerea nu voi sa vina.
-Uite, acum simt! Vezi? Ce stii tu: ma doare!
Si isi mai infipse o data degetul mare in carnea moale.
-N-ai nimic, nu te mai prosti atat!
-Dar ma doare! Du-ma la doctor imediat, sau o sa plezneasca in mine chestia aia si o sa mor! Stiu eu ca vrei sa scapi de mine....
-N-ai vazut drac mort! si femeia incepu sa rada.
Nu o durea. De unde stia ea ca nu o durea? Trebuia sa o doara!
Doamne, te rog sa ma doara, te rog sa ma doara tare ca sa ma duca si pe mine la doctor. Te rog, Doamne, vreau sa fiu ca ea! Da-mi o operatie, te rog!
Mainile micute se apropiara una de alta. Iar limba facu un semn al crucii stramb, atingand cerul gurii si cei doi orajori.
Nu primi nici un raspuns. Femeia continua sa stea ghemuita in mijlocul patului, cu andrelele miscandu-se ca doi pui de sarpe. Nici nu se uita la ea. Asa ca se hotara sa iasa din camera si sa se duca afara, la joaca.
- Dar ea de ce a facut operatie? Numai ei i se intampla toate bune, mie niciodata nimic! protesta, iesind repede pe usa.
Nu auzi nici un raspuns. Asa ca se duse pe drum, la joaca: "Daca vreau, pot sa ma operez si singura. Dar nu vreau azi, ca ma joc..."

---
-Nu pot citi, nu intelegi ca nu vad bine?
-Ce nu vezi?
-Nu vad nimic. Vreau ochelari. Nu vad!
Incerca sa se dea jos din pat, dar femeia o tinu nemiscata.
-Vezi foarte bine. Citeste!
De nervi, lacrimi mari incepura sa-i curga din ochi.
-Vreau si eu ochelari, spuse incet, cu vocea moale. Vreau si eu!Tu nu intelegi....
Mana femeii incepu sa se miste incet, in sus si in jos, a mangaiere.
- Sora ta e bolnava, de-asta are nevoie de ochelari. Tu esti sanatoasa. Si ea va fi ca tine, fara ochelari, cand se va face bine.
-Dar eu vreau sa fiu ca ea. De ce nu ma lasi? E vina ta, ca esti rea...
Mana se opri. Fetita se uita la ea, dar nu-i gasi privirea.
-Cand o sa fii mare o sa intelegi mai bine. Acum asculta-ma si hai sa citim impreuna povestea.
-Dar ti-am zis ca nu vad!
- Vezi...multumesc lui Dumnezeu ca tu esti sanatoasa., murmura femeia. Si, daca vrei sa fii ca ea, diseara o sa ne rugam pentru ea, sa scape de ochelari si sa se faca bine, ca tine.
Citi cuvintele unul dupa altul, fara a le intelege sensul. In sufletul ei incepuse deja sa se roage: "Te rog, Doamne, da-mi ochelari!Da-mi mie ochelarii ei."