Daca nu vedem matzele din sacul nostru, asta nu inseamna ca ele nu exista. Le purtam cu noi in fiecare zi, in fiecare clipa, sunt parte din sufletul nostru si uneori din viata celorlalti.
Nu cred ca are importanta ce a facut sa prindem o matza in sacul nostru. E doar o alegere pe care o facem, poate, doar in functie de starea de spirit si de temperatura de afara (sau poate de electricitate si de numarul pietrelor de pe strada, sau...). Important e ce facem cu matza prinsa.
Uneori alegem ca, dupa prima matza, sa strangem gura sacului si sa nu o mai deschidem niciodata. Ramanem cu o singura matza- matza de tinerete sau matza de batranete- despre care refuzam sa vorbim cu oricine altcineva si pe care o pastram la noi in suflet, ca pe o curiozitate satisfacuta, ca pe o experienta numai a noastra ori ca pe o particica de viata.
Alteori luam matza de coada si o aratam celor dragi, cu sfiala. Asa ne cerem iertare, e o inlocuire a gestului de a ingenunchia si a ne marturisi pacatele, asteptand sa fim iertati sau cel putin intelesi. Dar ce facem cand incepe sa ne placa matza din sac si vrem sa avem mai multe, si mai multe, sa ne umplem viata cu matze din ce in ce mai felurite, din ce in ce mai perverse?
Daca incepe sa ne placa matzele, vom prinde matze, asumandu-ne riscul. Deseori ajungem sa nu mai dam importanta gestului, devinind un fapt obisnuit care ne pipereaza viata.
Problema insa apare atunci cand trebuie sa alegem: aratam si celorlalti matzele noastre sau le patram pentru noi, sperand ca sacul sa nu fie descoperit niciodata sau, in cel mai rau caz, sa fie descoperit atat de tarziu incat sa nu mai poata schimba lucrurile si viata sa isi urmeze drumul?
Cred ca raspunsul sta in fiecare om ce a ales sa poarte un sac cu matze si ca deseori el, raspunsul, tine tot de starea de spirit si de temperatura de afara (sau poate de electricitate si de numarul pietrelor de pe strada sau....). Important insa e ca sacul nostru sa nu raneasca sufletul celorlalti, si nici sa nu deschida portile unui alt om-viitor purtator de saci cu matze.
Morala 1: Nu te uita la sacul cu matze din bratele celuilalt, asculta intai mieunatul ce strabate din sufletul tau.
Morala 2: Priveste sacul cu matze din toate partile pentru a-i gasi intelesul si nu uita ca, parafrazez, a avea un sac cu matze e omeneste.
miercuri, 17 decembrie 2008
Raspuns punctelor de suspensie
viata nu-i un joc. oamenii sunt actori. oamenii nu sunt mereu oameni.
au trecut zeci de ani fara a sti cu adevarat ce porti in suflet. nici bucurii, nici tristeti. ne asezam ca doua fete in mijlocul patului si scapam de povestile pe care le traisem recent, cele vechi fiind uitate. ne eliberam una pe cealalta, o data pe an, cel mult de doua ori. apoi plecam cu sufletul pregatit pentru a absoarbe alte zile, alti oameni, cu tot ce se putea intampla.
ti-am desenat deasupra capului, inca de cand eram copil, un cer albastru, senin, si un soare ale carui raze atingeau pamantul. cu ele te-am lasat sa iti petreci anii, eu doar asteptand lumina solara.
ma miram uneori, prinzandu-te in alt tablou, mai trist, dar parca infipt mai bine in viata- aveai nemultumiri, neimpliniri, deziluzii. atunci ti-am lipit imaginea de piticul caruia ii dadusesi viata si am inceput din nou sa vad stralucirea soarelui. era atat de puternica incat toate celelalte sentimente ale tale mi-au fost ascunse.
intr-o zi am luat patul si l-am cocotat pe o linie de telefon. cerul tau a redevenit mohorat, atat de inchis incat nicio culoare nu mi-a fost de folos. atunci mi-am dat seama ca frumusetea tabloului meu era pura inchipuire, viata ta fiind la un alt pol.
frica de a trai viata parintilor. frica de a face greselile lor. frica de a ne lasa doborate. frica de maine. frica de oameni. peste toate, frica de noi. cu asta ar fi trebuit sa-mi incep desenul....
din mijlocul patului, de-acum sus, ne ascultam una alteia viata. facem schimburi de rol, ne dam cu parerea, uneori ne enervam. dar stim ca nici una, nici cealalta nu poate trai decat propria viata, pe care trebuie sa o contureze dupa cum vrea.
eu, sceptica, te indemn sa ai grija la oamni. tu, calda, le daruiesti increderea ta.
eu, tematoare, iti spun sa-ti pastrezi viata doar pentru tine. tu, buna, povestesti tuturor despre ceea ce faci.
eu, rece, iti spun sa privesti inainte. tu, visatoare, te-ndrepti catre toti.
linia de telefon a fost taiata. patul sta acum suspendat in aer, intre doua ip-uri. il sprijinim diminetile, cu rememorarea zilei ce-a trecut. ne leagana de-atata neclar si de-atata speranta, de-atata putere si de-atata nedrept. azi era sa m-arunce.
si, pentru ca ip-ul tau sta in negura, am sa scriu cuvinte, in asteptare.
iubirea mea e parte din iubirea celorlalti. daca iubesc un om si ma iubeste, ma apropii de dumnezeu. daca iubesc un om, dar nu ma iubeste, e binecuvantare. daca un om ma iubeste, dar nu il iubesc, invat sa respect. daca mint un om, spunandu-i ca il iubesc, e pacat.
singurul mod de a masura iubirea celorlalti e propriul suflet.
nu trebuie sa am asteptari de la ceilalti in ceea ce priveste iubirea.
in viata nu intotdeauna stii ca dumnezeu iti e aproape, uneori trebuie sa il descoperi, sa lupti ca sa il simti. asa se intampla si cu iubirea....
nu poti fi ranita de minciuna mai mult decat esti de iubire. prin urmare durerea vine din iubirea ta, negata sau nedescoperita, sau din iubirea pe care o ai fata de linia dreapta a vietii.
cand simte ca este ranit, omul nu intoarce celalat obraz; primul impuls este de a raspunde cu aceeasi moneda, apoi de a se salva. si nu noi trebuie sa il judecam.
noi insine ascundem adevaruri care ar putea zdrobi intreaga noastra imagine, dar scoatem la iveala doar minciunile celorlalti.
oglinda nu e doar un obiect de decor. trebuie sa-i descoperim stralucirea.
au trecut zeci de ani fara a sti cu adevarat ce porti in suflet. nici bucurii, nici tristeti. ne asezam ca doua fete in mijlocul patului si scapam de povestile pe care le traisem recent, cele vechi fiind uitate. ne eliberam una pe cealalta, o data pe an, cel mult de doua ori. apoi plecam cu sufletul pregatit pentru a absoarbe alte zile, alti oameni, cu tot ce se putea intampla.
ti-am desenat deasupra capului, inca de cand eram copil, un cer albastru, senin, si un soare ale carui raze atingeau pamantul. cu ele te-am lasat sa iti petreci anii, eu doar asteptand lumina solara.
ma miram uneori, prinzandu-te in alt tablou, mai trist, dar parca infipt mai bine in viata- aveai nemultumiri, neimpliniri, deziluzii. atunci ti-am lipit imaginea de piticul caruia ii dadusesi viata si am inceput din nou sa vad stralucirea soarelui. era atat de puternica incat toate celelalte sentimente ale tale mi-au fost ascunse.
intr-o zi am luat patul si l-am cocotat pe o linie de telefon. cerul tau a redevenit mohorat, atat de inchis incat nicio culoare nu mi-a fost de folos. atunci mi-am dat seama ca frumusetea tabloului meu era pura inchipuire, viata ta fiind la un alt pol.
frica de a trai viata parintilor. frica de a face greselile lor. frica de a ne lasa doborate. frica de maine. frica de oameni. peste toate, frica de noi. cu asta ar fi trebuit sa-mi incep desenul....
din mijlocul patului, de-acum sus, ne ascultam una alteia viata. facem schimburi de rol, ne dam cu parerea, uneori ne enervam. dar stim ca nici una, nici cealalta nu poate trai decat propria viata, pe care trebuie sa o contureze dupa cum vrea.
eu, sceptica, te indemn sa ai grija la oamni. tu, calda, le daruiesti increderea ta.
eu, tematoare, iti spun sa-ti pastrezi viata doar pentru tine. tu, buna, povestesti tuturor despre ceea ce faci.
eu, rece, iti spun sa privesti inainte. tu, visatoare, te-ndrepti catre toti.
linia de telefon a fost taiata. patul sta acum suspendat in aer, intre doua ip-uri. il sprijinim diminetile, cu rememorarea zilei ce-a trecut. ne leagana de-atata neclar si de-atata speranta, de-atata putere si de-atata nedrept. azi era sa m-arunce.
si, pentru ca ip-ul tau sta in negura, am sa scriu cuvinte, in asteptare.
iubirea mea e parte din iubirea celorlalti. daca iubesc un om si ma iubeste, ma apropii de dumnezeu. daca iubesc un om, dar nu ma iubeste, e binecuvantare. daca un om ma iubeste, dar nu il iubesc, invat sa respect. daca mint un om, spunandu-i ca il iubesc, e pacat.
singurul mod de a masura iubirea celorlalti e propriul suflet.
nu trebuie sa am asteptari de la ceilalti in ceea ce priveste iubirea.
in viata nu intotdeauna stii ca dumnezeu iti e aproape, uneori trebuie sa il descoperi, sa lupti ca sa il simti. asa se intampla si cu iubirea....
nu poti fi ranita de minciuna mai mult decat esti de iubire. prin urmare durerea vine din iubirea ta, negata sau nedescoperita, sau din iubirea pe care o ai fata de linia dreapta a vietii.
cand simte ca este ranit, omul nu intoarce celalat obraz; primul impuls este de a raspunde cu aceeasi moneda, apoi de a se salva. si nu noi trebuie sa il judecam.
noi insine ascundem adevaruri care ar putea zdrobi intreaga noastra imagine, dar scoatem la iveala doar minciunile celorlalti.
oglinda nu e doar un obiect de decor. trebuie sa-i descoperim stralucirea.
luni, 24 noiembrie 2008
Calatorie
Inca pe tine te vad primul de cum deschid ochii, diminetile, si nici lumina zilei nu reuseste sa te ascumda in uitare....
Tu, tot tu, singur tu, si ma simt agatata de o locomotiva ce nu stie de mine, alergand cu iubire in suflet spre o destinatie ce nu e a mea. Fac un drum doar al meu, lovindu-ma de copacii de pe margini, de idei preconcepute si de tine.
Si, atunci cand vreau sa raman in urma, agatata de vreo ramura sau trantita intre pietre, ma suni. O iau de la capat, te caut, te-ajung si ma prind de tine, ca apoi sa fac un alt drum pe care sa raman singura, asteptandu-ti semnalul.....
Tu, tot tu, singur tu, si ma simt agatata de o locomotiva ce nu stie de mine, alergand cu iubire in suflet spre o destinatie ce nu e a mea. Fac un drum doar al meu, lovindu-ma de copacii de pe margini, de idei preconcepute si de tine.
Si, atunci cand vreau sa raman in urma, agatata de vreo ramura sau trantita intre pietre, ma suni. O iau de la capat, te caut, te-ajung si ma prind de tine, ca apoi sa fac un alt drum pe care sa raman singura, asteptandu-ti semnalul.....
sâmbătă, 25 octombrie 2008
Nedespartiti
Plecase. Cu ochii larg deschisi ii urmarea pasii, numarandu-i. Unu....doi ...trei....oare de cati am nevoie, ca sa fiu pe deplin fericita?
Doi ani merse continuu, lasand in urma pietrele dezvelite de praf si raurile fara pod peste care trebuise sa treaca. Doi ani si cateva zile. Se privea in oglinda diminetile si se vedea frumoasa, puternica. Iubirea ma face asa, si continua sa impinga pasii unul dupa altul, cadentat.
Uneori omul din fata se transforma in umbra sau se indeparta de ea atat de tare incat in fata ei ramanea de urmarit doar rotunjimea capului, lungita pe pamant de soare. O prindea cu varful degetlor de la picioare si inainta grabita, de teama sa nu o piarda. Iubesc...pana si frantura asta de umbra o iubesc....
Din celalalt capat de drum oamenii dragi ii faceau cu mana, incurajand-o: ai facut bine, mergi in continuare si, chiar daca drumul nu e linear sau neted, urmeaza-l. Ii asculta zambindu-le si, fara a le spune ce simtea in sufletul ei, isi flutura mainile catre ei si le raspundea tare si raspicat : sunt fericita. Apoi continua sa numere pasii si zilele ce trecusera,traiti in umbra unui om....
Doi ani merse continuu, lasand in urma pietrele dezvelite de praf si raurile fara pod peste care trebuise sa treaca. Doi ani si cateva zile. Se privea in oglinda diminetile si se vedea frumoasa, puternica. Iubirea ma face asa, si continua sa impinga pasii unul dupa altul, cadentat.
Uneori omul din fata se transforma in umbra sau se indeparta de ea atat de tare incat in fata ei ramanea de urmarit doar rotunjimea capului, lungita pe pamant de soare. O prindea cu varful degetlor de la picioare si inainta grabita, de teama sa nu o piarda. Iubesc...pana si frantura asta de umbra o iubesc....
Din celalalt capat de drum oamenii dragi ii faceau cu mana, incurajand-o: ai facut bine, mergi in continuare si, chiar daca drumul nu e linear sau neted, urmeaza-l. Ii asculta zambindu-le si, fara a le spune ce simtea in sufletul ei, isi flutura mainile catre ei si le raspundea tare si raspicat : sunt fericita. Apoi continua sa numere pasii si zilele ce trecusera,traiti in umbra unui om....
luni, 20 octombrie 2008
Devenire
cu ochii mijiti, deschisi catre lume, pe tine te vad, doar pe tine si eu
si-n umbra cea mare a trecutului meu
ma lovesc de iubiri si pasesc iar pe urme
de dor, care dor, ce se nasc si-apoi mor
sa ma apar, ma lepad de mine
sa te apar, ma lepad de ei
si ma-mpiedic in pasii mei grei,
pasi de lut.
si-n umbra cea mare a trecutului meu
ma lovesc de iubiri si pasesc iar pe urme
de dor, care dor, ce se nasc si-apoi mor
sa ma apar, ma lepad de mine
sa te apar, ma lepad de ei
si ma-mpiedic in pasii mei grei,
pasi de lut.
miercuri, 15 octombrie 2008
Trist cu "T" mare, de la "ploaie"
O lume privita dintr-un pat de spital. O boala la panda, copilarie furata si prinsa intr-un oftat de copil. O viata. Si-o prima dorinta, marturie a vietii si drum catre ieri.
-Eu vreau sa ma joc....
Ochii pe jumatate inchisi incercara sa faca mai mult loc luminii, dar pleoapele n-au vrut sa asculte. Cuteza sa ridice un deget, si-n intreaga coloana vertebrala simti mii de ghimpi.
- Eu vreau sa ma joc....
Mainile se facura a fi surde, si se lungira incet langa corp, rapuse de-asa tinerete.
O ultima ruga si lacrima rece a mamei ii deschisera drumul spre lumea de-apoi...
-Eu vreau sa ma joc....
Ochii pe jumatate inchisi incercara sa faca mai mult loc luminii, dar pleoapele n-au vrut sa asculte. Cuteza sa ridice un deget, si-n intreaga coloana vertebrala simti mii de ghimpi.
- Eu vreau sa ma joc....
Mainile se facura a fi surde, si se lungira incet langa corp, rapuse de-asa tinerete.
O ultima ruga si lacrima rece a mamei ii deschisera drumul spre lumea de-apoi...
Fara cuvinte
Umbrele se ascund in intunericul noptii, cautandu-ne...
-Tu esti?
Nu-mi raspunzi, si teama mi se imprastie sub piele, cuprinzandu-ma.
-Sunt eu...,ma prezint, ca in fata unui juriu, rusinata de propria existenta ca de o fapta urata.
ma incurajez si imi urnesc picioarele lipite parca de pamant, din lipsa de tine. Ma mir ca, fara a te tine de mana, ma misc. Incet, ma apropii de locul in care te-am simtit ultima oara. Dar nu mai prind decat zgomotul pasilor tai.
Asfaltul mi se urca iar peste glezne. Tintuita, incerc sa te strig, dar cuvintele se lovesc de o umbra. Esti tu, iubind o alta femeie...
-Tu esti?
Nu-mi raspunzi, si teama mi se imprastie sub piele, cuprinzandu-ma.
-Sunt eu...,ma prezint, ca in fata unui juriu, rusinata de propria existenta ca de o fapta urata.
ma incurajez si imi urnesc picioarele lipite parca de pamant, din lipsa de tine. Ma mir ca, fara a te tine de mana, ma misc. Incet, ma apropii de locul in care te-am simtit ultima oara. Dar nu mai prind decat zgomotul pasilor tai.
Asfaltul mi se urca iar peste glezne. Tintuita, incerc sa te strig, dar cuvintele se lovesc de o umbra. Esti tu, iubind o alta femeie...
vineri, 10 octombrie 2008
Broasca testoasa din mine
De cand ma stiu ascund sub piele o carapace groasa, maroniu inchis, asemanatoare unui zid. O zdrobesc de fiecare data cu rasul sincer, zgomotos, ce-mi iese din capul pieptului atunci cand imi intalnesc prietenii; dar ea se naste iar si iar, opreliste intre mine si lume...
Ma tine pe loc gandul de a vedea oameni, oricat de dragi mi-ar fi ei. Simt teama. Nesiguranta. Ma clatin, ca si cum intalnirea cu ei ar zdruncina intreaga lume. Imi frang mainile cu emotie inaintea fiecarei intalniri programate, ma uit in oglinda de zeci de ori si imi raspund incurajator, optimist la toate intrebarile pe care mi le pun in legatura cu persoana mea.
Cu fiecare adevar ce ma prinde, carapacea imi creste sub piele. Eu, din ce in ce mai marunta,imi caut loc in ea, incercand sa nu mai fiu vazuta. Aud, cu greu, glasul oamenilor ce ma cauta, prieteni de suflet si rude de sange, si deosebesc maini care se intind spre a ma scoate afara...dar imi astup urechile si pun pleoapa pe pleoapa, mestecand amintiri din trecut.
pe masura ce teama imi creste, iubirea de ei e mai mare...
Ma tine pe loc gandul de a vedea oameni, oricat de dragi mi-ar fi ei. Simt teama. Nesiguranta. Ma clatin, ca si cum intalnirea cu ei ar zdruncina intreaga lume. Imi frang mainile cu emotie inaintea fiecarei intalniri programate, ma uit in oglinda de zeci de ori si imi raspund incurajator, optimist la toate intrebarile pe care mi le pun in legatura cu persoana mea.
Ma mint. Si prin transpiratia ce curata porii intregului corp ma atinge adevarul: nu ai incredere in tine, oricat de mult te-ai fi schimbat; nu ai incredere in ceilalti si astepti ca dupa fiecare gest amabil sa primesti o lovitura care sa te doara cumplit, sa iti rupa sufletul si sa ti-l imparta in mii de culori neclare, inchise, mocirloase; te-nvarti in cerc, urmarita de-un trecut amar, si-n maini ce se-ntind catre tine nu vezi porti de scapare, ci oase in care te-afunzi.
Cu fiecare adevar ce ma prinde, carapacea imi creste sub piele. Eu, din ce in ce mai marunta,imi caut loc in ea, incercand sa nu mai fiu vazuta. Aud, cu greu, glasul oamenilor ce ma cauta, prieteni de suflet si rude de sange, si deosebesc maini care se intind spre a ma scoate afara...dar imi astup urechile si pun pleoapa pe pleoapa, mestecand amintiri din trecut.
pe masura ce teama imi creste, iubirea de ei e mai mare...
joi, 9 octombrie 2008
Buna seara, Alina
Buna seara, Alina!
Soarele acela a apus de multa vreme. De ce mai stai cocotata pe scaun, cu sufletul lipit de fereastra, incercand sa prinzi un gand de la el?
A apus pentru tine....este in cealalta parte a lumii si, fie ca vrei sau nu, va ramane acolo. Mereu. Pentru ca lumea aceea este lumea pe care a ales-o, lumea pe care o merita, lumea dupa care a tanjit.
Da-te jos de pe scaun. Umple-ti cana cu ceai fierbinte si priveste-i aburul- de el, de abur, ai ramas agatata. Ai creat o alta poveste, mai trista si fara final, cu care te lupti. e doar o idee, nimic mai mult. Adevarul e in lumea lui, si oricata durere ar fi in el, tu nu mai esti salvatorul.
Buna dimineata, Alina. Dezmorteste-ti mainile si lasa mangaierile sa ajunga la soarele pe care il porti acum in suflet, la cel pe care l-ai ales, pe care il meriti si dupa care tanjesti...
Soarele acela a apus de multa vreme. De ce mai stai cocotata pe scaun, cu sufletul lipit de fereastra, incercand sa prinzi un gand de la el?
A apus pentru tine....este in cealalta parte a lumii si, fie ca vrei sau nu, va ramane acolo. Mereu. Pentru ca lumea aceea este lumea pe care a ales-o, lumea pe care o merita, lumea dupa care a tanjit.
Da-te jos de pe scaun. Umple-ti cana cu ceai fierbinte si priveste-i aburul- de el, de abur, ai ramas agatata. Ai creat o alta poveste, mai trista si fara final, cu care te lupti. e doar o idee, nimic mai mult. Adevarul e in lumea lui, si oricata durere ar fi in el, tu nu mai esti salvatorul.
Buna dimineata, Alina. Dezmorteste-ti mainile si lasa mangaierile sa ajunga la soarele pe care il porti acum in suflet, la cel pe care l-ai ales, pe care il meriti si dupa care tanjesti...
marți, 7 octombrie 2008
Buna seara, Melania
Am citit, intr-o noapte, “Buna seara, Melania” de Rodica Ojog –Brasoveanu. Din curiozitate- cu o saptamana inainte sotul meu imi vobise despre autoare ca despre “o a doua Agatha Christie”. A trebuit sa vad cu ochii mei – la propriu vorbind-pentru a crede.
Mi-a placut ideea de a intalni ca personaj principal o batranica simpatica si vioaie. Atitudinea ei scolareasca in fata agentilor de la Interpol, dar si a prietenilor, rolul de femeie nepriceputa, stangace pe care l-a jucat Melania toata viata- asa cum reiese din spusele lui Florence, personaj secundar- m-au dus in eroare. Nu stii daca Melania este personaj pozitiv sau personaj negativ, parca nu se lasa incadrata in niciun tipar. Batranica se afla tot timpul in miscare, pe o scena imaginara: fie este actorul principal si isi joaca rolul tinand cont de cele mai mici detalii, fie este papusarul in mainile caruia cunoscutii se misca rapid si controlat.
Ambitie, inteligenta si rabdare- la acete trei cuvinte as rezuma paginile cartii.
Pentru mine, “Buna seara, Melania” ramane o viata de om croita in jurul unei dorinte.
joi, 2 octombrie 2008
Crang
M-am apropiat, cautand mangaiere. Cu raceala pietrei, nemiscarea stancii si tacerea ierbii mi-ai raspuns.
In sufletul tau sta dezlegarea semnelor pe care ti le trimit; si nu uita ca fiecare clipa e darul ce ti-l fac.
Mainile imi tremurau, ca iesite din umeri. Mi le imaginam legate de corp doar printr-un fir de ata, leganandu-se in jurul meu din cauza vantului. Am inceput sa ma rotesc, cu ochii spre cer. Si la fiecare miscare coroanele copacilor isi pierdeau forma, amastecandu-se intr-un verde crud, un verde miscator, un cer de verde.
M-am oprit, speriata. De ce alesesem sa ma intorc in poiana? De ce, din toata padurea, aici?
Abia apoi am inteles: pasisem pe drumul spre tine...
Am intins mainile, furand doua fire de iarba. Am ingenuncheatat si-am cules doua colturi de piatra, miscandu-le incet podul palmei...
Iti daruiesc lumea mea....iti daruiesc tie tot ce iubesc, tot visul meu, tot ce inseamna pentru mine "fericire" ti-am spus, si am plecat surazand.
M-am indepartat, asteptand mangaiere. Cu raceala pietrei, nemiscarea stancii si tacerea ierbii ti-am raspuns...
In sufletul tau sta dezlegarea semnelor pe care ti le trimit; si nu uita ca fiecare clipa e darul ce ti-l fac.
Mainile imi tremurau, ca iesite din umeri. Mi le imaginam legate de corp doar printr-un fir de ata, leganandu-se in jurul meu din cauza vantului. Am inceput sa ma rotesc, cu ochii spre cer. Si la fiecare miscare coroanele copacilor isi pierdeau forma, amastecandu-se intr-un verde crud, un verde miscator, un cer de verde.
M-am oprit, speriata. De ce alesesem sa ma intorc in poiana? De ce, din toata padurea, aici?
Abia apoi am inteles: pasisem pe drumul spre tine...
Am intins mainile, furand doua fire de iarba. Am ingenuncheatat si-am cules doua colturi de piatra, miscandu-le incet podul palmei...
Iti daruiesc lumea mea....iti daruiesc tie tot ce iubesc, tot visul meu, tot ce inseamna pentru mine "fericire" ti-am spus, si am plecat surazand.
M-am indepartat, asteptand mangaiere. Cu raceala pietrei, nemiscarea stancii si tacerea ierbii ti-am raspuns...
sâmbătă, 27 septembrie 2008
Invers
am incercat sa schimb un om- pe tine....si-am reusit sa schimb o lume- lumea mea, in care tanguiala nu-si gasise rostul, in care neputinta nu trecuse pragul si unde prin iubire ma salvam....
Sotron
Din toata iubirea trimisa pe lume, noi doi am ales sa trisam....Si, intalniti prin camere fara perdele si drumuri far' de Dumnezeu, sa ne apropiem trupurile unul de altul, cautand in zadar mangaierea....
Am devenit, din doua suflete bune, doua gauri pline de gandul ce-aduce aminte doar de minciuna ce-am lasat intre noi...
Iar azi, speriata de omul ce sunt, de omul ce esti, de trupul ce suntem, fara viata in el, ma indrept, ca un ultim sarut, spre marea iubire ce-am visat ca traiesc...
Am devenit, din doua suflete bune, doua gauri pline de gandul ce-aduce aminte doar de minciuna ce-am lasat intre noi...
Iar azi, speriata de omul ce sunt, de omul ce esti, de trupul ce suntem, fara viata in el, ma indrept, ca un ultim sarut, spre marea iubire ce-am visat ca traiesc...
vineri, 19 septembrie 2008
Emotie
Te-am cerut cerului. te-am cerut luminii, lui Dumnezeu insusi m-am rugat sa mi te dea.
Dar, intalnindu-te, am uitat si mangaierile si cuvintele. Am ramas cu teama de a nu te pierde. Si in fiecare zi am trait durerea si fericirea de a te vedea fara a te atinge, de a-ti vorbi fara a-ti spune.
Dar, intalnindu-te, am uitat si mangaierile si cuvintele. Am ramas cu teama de a nu te pierde. Si in fiecare zi am trait durerea si fericirea de a te vedea fara a te atinge, de a-ti vorbi fara a-ti spune.
joi, 18 septembrie 2008
Tu, acum
Am trecut aproape unul de altul, atat de aproape ca nici nu m-ai observat.
Cautandu-mi cuvintele in graba, mi-am intors capul intr-o parte, sa te mai vad o data. Dar m-am lovit atunci de doua maini subtiri si mici, ce se indreptau cu iuteala spre tine. Si, cu o ultima putere, am auzit glasul firav ce te chema: tata!
De-atunci pentru mine nu mai exista poteci....doar drumuri fara trecut- drumuri largi pe care doi indragostiti se pot intalni fara a se cunoaste.
Cautandu-mi cuvintele in graba, mi-am intors capul intr-o parte, sa te mai vad o data. Dar m-am lovit atunci de doua maini subtiri si mici, ce se indreptau cu iuteala spre tine. Si, cu o ultima putere, am auzit glasul firav ce te chema: tata!
De-atunci pentru mine nu mai exista poteci....doar drumuri fara trecut- drumuri largi pe care doi indragostiti se pot intalni fara a se cunoaste.
miercuri, 17 septembrie 2008
Stana
Mi-e cald. De la lumina vine caldura, si ochiul tresare vazand o scanteie...
Te cer. Pasii tai urmeaza unul altuia, plictisiti de praful ce ii leaga de pamant. Eziti la fiecare miscare- o greutate pe care nu o pot vedea sta atarnata de tine si te trage-napoi, o piatra de moara.
Te prind. Mainile-ti sunt reci, inclestate si fixe; din ele mai strabate doar golul.
Vrei sa lupti. Dar ma vezi doar pe mine si te dai inapoi. Cauti moartea, ca vie scapare. Dar nu eu, nu prin mine, nu aici.
Nu ma misc. Ma privesti cu mirare, si-un urlet de fiara ti se-opreste pe buze. Vad durere, un suflet ce nu vrea sa plece, o viata ce nu vrea sa stea. Impietrit, cu ochii inchisi, ani lumina de soare, lasi sa curga-un oftat.
Te ating. Si vad cum o lume se naste in tine, cum umba se-neaca si devii iara tu....
Te cer. Pasii tai urmeaza unul altuia, plictisiti de praful ce ii leaga de pamant. Eziti la fiecare miscare- o greutate pe care nu o pot vedea sta atarnata de tine si te trage-napoi, o piatra de moara.
Te prind. Mainile-ti sunt reci, inclestate si fixe; din ele mai strabate doar golul.
Vrei sa lupti. Dar ma vezi doar pe mine si te dai inapoi. Cauti moartea, ca vie scapare. Dar nu eu, nu prin mine, nu aici.
Nu ma misc. Ma privesti cu mirare, si-un urlet de fiara ti se-opreste pe buze. Vad durere, un suflet ce nu vrea sa plece, o viata ce nu vrea sa stea. Impietrit, cu ochii inchisi, ani lumina de soare, lasi sa curga-un oftat.
Te ating. Si vad cum o lume se naste in tine, cum umba se-neaca si devii iara tu....
marți, 16 septembrie 2008
Catre tine
ma ustura fruntea de-asa asteptare,
ma doare o tampla, de dor de povesti,
iar vantul imi sufla in suflet chemare...
dar tu nu mai vii, caci tu nu mai esti.
sub mine pamantul fereca o lume-
doar gandul mai poate ajunge la ea
si-ntors catre mine, suspina si spune
ca tu si de-acolo ramai mama mea.
ma doare o tampla, de dor de povesti,
iar vantul imi sufla in suflet chemare...
dar tu nu mai vii, caci tu nu mai esti.
sub mine pamantul fereca o lume-
doar gandul mai poate ajunge la ea
si-ntors catre mine, suspina si spune
ca tu si de-acolo ramai mama mea.
sâmbătă, 9 august 2008
In mine tacere
poate ca mainile ar trebui sa ne fie mai apropiate.....dar nu facen decat sa tragem de ele spre noi, indepartand una de alta, tu de mine si noi de iubire....
ce aproape e golul de marea iubire.....nu le desparte nimic, pentru ca din unul se naste altul.....
am devenit coconi, atat de infasurati in propriile ganduri si lucruri incat ne e greu sa ajungem unul la altul....
si nu stiu daca sa astept, asa cum am facut pana acum, sau sa fac ceva necunoscut mie, ceva salvator pentru noi....nu gasesc puterea din ziua in care te-am simtit al meu si, plina de tine, am spus ca vreau sa mergem pe acelasi drum. nu mai stiu decat cuvintele dure sa iasa din mine, nemultumirea si dorinta de altceva, de altcineva, de cel pe car el-am vazut inauntrul meu....
si stiu ca oriunde voi fi ma va macina singuratatea pe care am insamantat-o in sulfetul meu....ca orice pas fara mine ai face va mai rasari inca un gand, inca o tristete....si ca asta e crucea mea, mare si grea, pe care o mut de pe un umar pe altul, de pe o zi pe alta.....
am atatea asteptari, imi dadusem vietii un sens atat de linsitit, de cald, incat numai gandul ca am fost doar eu, nimeni altcineva, ma pune la pamant......
ce aproape e golul de marea iubire.....nu le desparte nimic, pentru ca din unul se naste altul.....
am devenit coconi, atat de infasurati in propriile ganduri si lucruri incat ne e greu sa ajungem unul la altul....
si nu stiu daca sa astept, asa cum am facut pana acum, sau sa fac ceva necunoscut mie, ceva salvator pentru noi....nu gasesc puterea din ziua in care te-am simtit al meu si, plina de tine, am spus ca vreau sa mergem pe acelasi drum. nu mai stiu decat cuvintele dure sa iasa din mine, nemultumirea si dorinta de altceva, de altcineva, de cel pe car el-am vazut inauntrul meu....
si stiu ca oriunde voi fi ma va macina singuratatea pe care am insamantat-o in sulfetul meu....ca orice pas fara mine ai face va mai rasari inca un gand, inca o tristete....si ca asta e crucea mea, mare si grea, pe care o mut de pe un umar pe altul, de pe o zi pe alta.....
am atatea asteptari, imi dadusem vietii un sens atat de linsitit, de cald, incat numai gandul ca am fost doar eu, nimeni altcineva, ma pune la pamant......
miercuri, 30 iulie 2008
Cros
am lasat o lume, devenita buna, pentru a construi alta, mai mica, dar mai puternica. am plecat, cu tot sufletul, pe un drum pe care il stiam intortocheat, crezand ca voi avea puterea sa il indrept. mi-am mai dat o sansa....am zis ca mai am energie sa netezesc pietrele colturoase si sa fac un tablou.
s-a dat startul. am pornit cu gandul ca vom fi impreuna, nici primii si nici ultimii. m-am agatat de mana mare si am crezut, cu toata inima, ca ea ma va duce la capat, ca imi va scoate ghimpii infipti in talpi pana sa ne fi intalnit, ca imi va arata poteca cea mai scurta.
mi-am rotunjit pumnul si l-am ascuns in mana mare. de-atata caldura, nu am simtit ca pietre ce-i ieseau de sub picioare imi loveau mie gleznele. am inceput sa schioapat. am simtit durere. nu am putut incetini, pentru ca mana puternica devenise un menghine din care nu puteam sa mai scap.
nici n-am putut tine pasul. muntii si marile mi se scurgeau prin fata ochilor, ca intr-un tunel al timpului. oasele mainii au inceput sa se lungeasca. inceieturile au inceput sa paraie, sa usture si apoi sa friga. cand am remarcat cat ne-am indepartat, si sufletul a inceput sa paraie, sa usture si sa friga....
oasele mi-au devenit acum fire de ata ce stau sa plezneasca....nici munti, nici mari, nici drumul insasi nu il mai vad...
s-a dat startul. am pornit cu gandul ca vom fi impreuna, nici primii si nici ultimii. m-am agatat de mana mare si am crezut, cu toata inima, ca ea ma va duce la capat, ca imi va scoate ghimpii infipti in talpi pana sa ne fi intalnit, ca imi va arata poteca cea mai scurta.
mi-am rotunjit pumnul si l-am ascuns in mana mare. de-atata caldura, nu am simtit ca pietre ce-i ieseau de sub picioare imi loveau mie gleznele. am inceput sa schioapat. am simtit durere. nu am putut incetini, pentru ca mana puternica devenise un menghine din care nu puteam sa mai scap.
nici n-am putut tine pasul. muntii si marile mi se scurgeau prin fata ochilor, ca intr-un tunel al timpului. oasele mainii au inceput sa se lungeasca. inceieturile au inceput sa paraie, sa usture si apoi sa friga. cand am remarcat cat ne-am indepartat, si sufletul a inceput sa paraie, sa usture si sa friga....
oasele mi-au devenit acum fire de ata ce stau sa plezneasca....nici munti, nici mari, nici drumul insasi nu il mai vad...
luni, 28 iulie 2008
Cred
-cat pot iubi un om, avandu-l langa mine?
intotdeuna mult mai putin decat daca mi-ar fi departe...
-de ce am nevoie de mangaieri, cand trupul si-l asaza tacut langa-al meu?
pentru clipele in care gandul lui nu a fost catre mine, pentru noptile in care somnul lui n-a-ntalnit somnul meu...
intotdeuna mult mai putin decat daca mi-ar fi departe...
-de ce am nevoie de mangaieri, cand trupul si-l asaza tacut langa-al meu?
pentru clipele in care gandul lui nu a fost catre mine, pentru noptile in care somnul lui n-a-ntalnit somnul meu...
Ne sperie drumul....
radem unii de altii. ne asezam la colturi, luam in maini cate o bucata de paine si asteptam sa mai treaca cineva, pe care sa-l ingenunchem gandului nostru crud.
ne bucuram de rochia ce cade stramb, de tocurile pantofilor prea tocite si de esarfele carora timpul le-a desfacut tivul. radem pe sub mustata de cei ce ne zambesc si vadit, cu gura pana la urechi, de necunoscuti sau posaci. uneori intindem cate-un picior, poate vreunul mai neatent se va impiedica de el si o sa-i prindem mutra surprinsa, speriata, stramba.
radem. trist e ca ne hranim rasul din neajunsurile vietii si din nimicnicia pastrata a sufletului. ne fardam prin cuvinte elevate si pornim la drum, cautatori de maruntisuri in suflete mari.
ne sperie drumul....si facem din colturi o lume, din sulfet- nimic.
ne bucuram de rochia ce cade stramb, de tocurile pantofilor prea tocite si de esarfele carora timpul le-a desfacut tivul. radem pe sub mustata de cei ce ne zambesc si vadit, cu gura pana la urechi, de necunoscuti sau posaci. uneori intindem cate-un picior, poate vreunul mai neatent se va impiedica de el si o sa-i prindem mutra surprinsa, speriata, stramba.
radem. trist e ca ne hranim rasul din neajunsurile vietii si din nimicnicia pastrata a sufletului. ne fardam prin cuvinte elevate si pornim la drum, cautatori de maruntisuri in suflete mari.
ne sperie drumul....si facem din colturi o lume, din sulfet- nimic.
vineri, 25 iulie 2008
Indurare
In umbra ta, pasii mi se incurca; sunt asemenea unui om slabit pe un drum fara umbra.
Te prind. In gand. Ma proptesc de tine si te-ntreb, cu tandrete, ce s-ar fi intamplat daca.... Ascult vorbele tale, pline si rotunde, si nu vreau sa le pierd: daca as fi facut asa cum ai zis tu, nu asa cum mi-a spus sufletul, te-ai fi odihnit in palmele mele in fiecare clipa....iarta-ma....
Sufletul tau... si iti zambesc, dandu-ti astfel o alta sansa. Sunt obosita- apuc sa- ti spun si pleoapele incep sa se miste repede, convingator, asteptand prima mangaiere.
Iti apropii mainile una de cealalta.
Da, iti apropii mainile una de cealata, ma privesti cald si, fara ca eu sa fi intrebat ceva, imi raspunzi: nu s-ar fi intamplat nimic; pentru noi timpul l-a-nghhitit pe "daca" inainte de a ne fi intalnit.
Imi doresc sa fi fost erou, personaj de carte sau inger, sa fi putut invinge clipa inainte de a te fi iubit. Dar nu sunt decat eu, sufletul ravasit atunci cand te vede, omul ingenuncheat atunci cand lipsesti.
Si pentru ca am pus convingerile tale mai presus de mine insami ma ridic de pe lespezi, intind o mana si rup, din propriile-ti cuvinte, un raspuns: iarta-ma....
Te prind. In gand. Ma proptesc de tine si te-ntreb, cu tandrete, ce s-ar fi intamplat daca.... Ascult vorbele tale, pline si rotunde, si nu vreau sa le pierd: daca as fi facut asa cum ai zis tu, nu asa cum mi-a spus sufletul, te-ai fi odihnit in palmele mele in fiecare clipa....iarta-ma....
Sufletul tau... si iti zambesc, dandu-ti astfel o alta sansa. Sunt obosita- apuc sa- ti spun si pleoapele incep sa se miste repede, convingator, asteptand prima mangaiere.
Iti apropii mainile una de cealalta.
Da, iti apropii mainile una de cealata, ma privesti cald si, fara ca eu sa fi intrebat ceva, imi raspunzi: nu s-ar fi intamplat nimic; pentru noi timpul l-a-nghhitit pe "daca" inainte de a ne fi intalnit.
Imi doresc sa fi fost erou, personaj de carte sau inger, sa fi putut invinge clipa inainte de a te fi iubit. Dar nu sunt decat eu, sufletul ravasit atunci cand te vede, omul ingenuncheat atunci cand lipsesti.
Si pentru ca am pus convingerile tale mai presus de mine insami ma ridic de pe lespezi, intind o mana si rup, din propriile-ti cuvinte, un raspuns: iarta-ma....
marți, 22 iulie 2008
El
Goliciunea se naste din mine.
Si cu cat imi spun mai des asta, cu atat ma apasa greutatea unei nefericiri imaginate.
Ma uit la omul ce se straduieste sa ramana drept langa mine, el-drept, fara a face plecaciuni in fata capriciilor mele. Ma uit si mi-e mila, pentru ca in acelasi timp rautatea din suflet imi bate-n urechi si-mi cere sa ma opresc din a-l iubi.
Incerc sa ii intind o mana, dar fibrele musculare mi se dezlipesc de oase si nu-mi iese decat un scrasnet de durere.
Ii intind buzele caci mi le cere, dar le simt ascutite, subtiri si inselatoare ca guta, gata sa ii taie rasuflarea si dorinta.
Ma vede inchistata si ma-ntreaba de ce, uitandu-se cu ochi mirati spre mine. I-as spune tot, sa-l fac sa inteleaga, dar imi aduc aminte ca fiecare din noi e doar imagine omului pe care ceilalti il creeaza si tac. El este omul pe care mi l-am schitat ani de-a randul- pe trotuarele pline de indragostiti si pe strazile sterse de ploaie, pe peretii fara tablouri din fiecare camera in care am locuit si pe gresia fiecarei bai de care mi-am atins trupul, peste tot- el este omul care nu exista.
Ii raspuns neputincioasa cu o privire aruncata-n trecut si ma-ntind in mijlocul camerei, cu ochii indreptati spre nimic.
Si cu cat imi spun mai des asta, cu atat ma apasa greutatea unei nefericiri imaginate.
Ma uit la omul ce se straduieste sa ramana drept langa mine, el-drept, fara a face plecaciuni in fata capriciilor mele. Ma uit si mi-e mila, pentru ca in acelasi timp rautatea din suflet imi bate-n urechi si-mi cere sa ma opresc din a-l iubi.
Incerc sa ii intind o mana, dar fibrele musculare mi se dezlipesc de oase si nu-mi iese decat un scrasnet de durere.
Ii intind buzele caci mi le cere, dar le simt ascutite, subtiri si inselatoare ca guta, gata sa ii taie rasuflarea si dorinta.
Ma vede inchistata si ma-ntreaba de ce, uitandu-se cu ochi mirati spre mine. I-as spune tot, sa-l fac sa inteleaga, dar imi aduc aminte ca fiecare din noi e doar imagine omului pe care ceilalti il creeaza si tac. El este omul pe care mi l-am schitat ani de-a randul- pe trotuarele pline de indragostiti si pe strazile sterse de ploaie, pe peretii fara tablouri din fiecare camera in care am locuit si pe gresia fiecarei bai de care mi-am atins trupul, peste tot- el este omul care nu exista.
Ii raspuns neputincioasa cu o privire aruncata-n trecut si ma-ntind in mijlocul camerei, cu ochii indreptati spre nimic.
marți, 15 iulie 2008
Cand drum nu se-arata, batatoresc eu poteca
Sunt sarpe- ma pot pune in pielea subtire a mamei mele si, cu aceeasi usurinta, ma strecor in pielea burtoasa si tare, ca o armura, a tatalui meu. Mai greu insa imi e sa incap in propria piele ce nu se mareste, sa faca loc imaginatiei ce ar putea sa ma scape de povara, si nici nu se micsoreaza, sa arunce raul pe care l-am acumulat ani de-a randul.
Ar trebui sa incep sa ma obisnuiesc aici unde nu e nici stramt, nici larg. Ar trebui sa incep sa privesc solz cu solz, sa iubesc solz cu solz, caci a crescut doar pentru a ma acoperi...
Coada, prima piesa din mine, e facuta dintr-o bucata osoasa circulara, una singura, asemenea unui varf de lance. Oricat m-as stradui nu reusesc sa desprind nimic din ea, nu reusesc sa o impart- mama, tata si sora imi stau legati, de la ei am pornit eu, omul- sarpe si omul -om.
Si pentru ca fiind copil nu am stiut sa simt sau sa aud zbuciumul cozii a trebuit sa invat, prin ea, zbuciumul meu. Zbuciumul meu de copil ce-si creste pielea de sarpe, de suflet ce se invarte in viata.
Am primit aliat pielea mamei, putin prea firava. Si-am plecat sa imi creasca alti solzi, sa traiesc alte zile.
As minti sa imi spun c-a fost greu. Nu a fost. A fost bine. Atat de bine incat si acum, aducandu-mi aminte de primii ani de viata, imi simt corpul plin de caldura.
Au fost momente in care ceilalti, pui sau maturi, m-au prins in pielea mamei, la odihna, si m-au confundat cu ea. Atunci am simtit lovituri puternice, dureroase, chinuitoare. Doar atunci. Dar fiind pielea ei nu am incercat sa inteleg. Cand i-am intalnit le-am explicat ca eu am fost in pielea mamei si ca pe mine m-au ranit mi-au zambit fals, au negat prezenta lor acolo si mi-au intins larg mainile, sa ma imbratiseze.
Asa ca nu mi-a ramas decat sa imi promit sa nu mai ies din pielea mea, unde nu am simtit decat mila si iubire.
Pentru orice suferinta viitoare, eu am fost vinovata. Nu am reusit niciodata sa imi tin promisiunea. Si, chiar daca solzi sanatosi incepusera sa imi creasca si mie, chiar daca eram deseori remarcata, ma incerca sentimentul cuibaririi, iar cea mai apropiata piele era...tot a mamei.
M-a salvat jocul. Am fost inzestrata cu o dorinta uriasa de a ma juca si cu e energie pe masura. Din joaca imi luam dragul. Prin joc eram asemenea tuturor puilor de sarpe, vie si stralucitoare. Si daca nu ar fi fost ambitia ascunsa in pielea mamei, cu siguranta ca din creierii diminetii pana in miezul noptii numai asta as fi facut: joaca. Dar multumita ei- pe vremea aia datorita ei- a trebuit sa invat toate tablele- a inmultirii, a impartirii, a adunarii si a scaderii- si tot felul de combinatii de litere, pe care apoi sa le analizez. Asa mi-a rasarit solzul scolii, al invatarii. Si acum il mai simt, bagat sub alti solzi mai proaspeti si scut altora mai plapanzi, dar maturi ma zgarie inca.
Spre deosebire de alti pui de sarpe mie mi-a crescut "solzul migrarii". L-am privit cu atentie, am analizat fiecare pas al dezvoltarii lui, am numarat de zeci de ori treptele pe care le-a urmat (mai bine de cincizeci si patru). Si daca la inceput il tratam ca pe un handicap,un lucru pe care il uram, cu timpul a devenit un atuu- mai multi pui de sapre cunoscuti, mai multe locuri de joaca,mai multa libertate. Asta pentru ca vazusem solzul slabiciunii ce aparuse in pielea mamei si profitam de el- cum nu exista stabilitate, trebuia sa compensam cu timp prelungit de joaca. Asa ca la fiecare mutare a sacilor cu lucruri simteam bucurie pe sira spinarii- mascata, e drept, de ochii mamei, prin reprosuri usturatoare, prin vaicareli si nemultumiri.
Oasele au inceput sa creasca, pielea a inceput sa creasca, solzii au inceput sa creasca. Am devenit, incet-incet, un sarpe tanar, deosebit de alti serpi prin trecutul trait. Coada, varful de lance, a ramas acolo, tare si aspra, dar nu a mai jenat. Parte din ea a luat cursul vietii. Auzeam de la cei ce o vedeau ca s-a dus intr-o parte sau in cealalta, dar nu simteam miscarea.
Asa au trecut ani buni, ani pe care nu ii regret, dar pe care nici nu-i ridic in slavi.
Ar trebui sa incep sa ma obisnuiesc aici unde nu e nici stramt, nici larg. Ar trebui sa incep sa privesc solz cu solz, sa iubesc solz cu solz, caci a crescut doar pentru a ma acoperi...
Coada, prima piesa din mine, e facuta dintr-o bucata osoasa circulara, una singura, asemenea unui varf de lance. Oricat m-as stradui nu reusesc sa desprind nimic din ea, nu reusesc sa o impart- mama, tata si sora imi stau legati, de la ei am pornit eu, omul- sarpe si omul -om.
Si pentru ca fiind copil nu am stiut sa simt sau sa aud zbuciumul cozii a trebuit sa invat, prin ea, zbuciumul meu. Zbuciumul meu de copil ce-si creste pielea de sarpe, de suflet ce se invarte in viata.
Am primit aliat pielea mamei, putin prea firava. Si-am plecat sa imi creasca alti solzi, sa traiesc alte zile.
As minti sa imi spun c-a fost greu. Nu a fost. A fost bine. Atat de bine incat si acum, aducandu-mi aminte de primii ani de viata, imi simt corpul plin de caldura.
Au fost momente in care ceilalti, pui sau maturi, m-au prins in pielea mamei, la odihna, si m-au confundat cu ea. Atunci am simtit lovituri puternice, dureroase, chinuitoare. Doar atunci. Dar fiind pielea ei nu am incercat sa inteleg. Cand i-am intalnit le-am explicat ca eu am fost in pielea mamei si ca pe mine m-au ranit mi-au zambit fals, au negat prezenta lor acolo si mi-au intins larg mainile, sa ma imbratiseze.
Asa ca nu mi-a ramas decat sa imi promit sa nu mai ies din pielea mea, unde nu am simtit decat mila si iubire.
Pentru orice suferinta viitoare, eu am fost vinovata. Nu am reusit niciodata sa imi tin promisiunea. Si, chiar daca solzi sanatosi incepusera sa imi creasca si mie, chiar daca eram deseori remarcata, ma incerca sentimentul cuibaririi, iar cea mai apropiata piele era...tot a mamei.
M-a salvat jocul. Am fost inzestrata cu o dorinta uriasa de a ma juca si cu e energie pe masura. Din joaca imi luam dragul. Prin joc eram asemenea tuturor puilor de sarpe, vie si stralucitoare. Si daca nu ar fi fost ambitia ascunsa in pielea mamei, cu siguranta ca din creierii diminetii pana in miezul noptii numai asta as fi facut: joaca. Dar multumita ei- pe vremea aia datorita ei- a trebuit sa invat toate tablele- a inmultirii, a impartirii, a adunarii si a scaderii- si tot felul de combinatii de litere, pe care apoi sa le analizez. Asa mi-a rasarit solzul scolii, al invatarii. Si acum il mai simt, bagat sub alti solzi mai proaspeti si scut altora mai plapanzi, dar maturi ma zgarie inca.
Spre deosebire de alti pui de sarpe mie mi-a crescut "solzul migrarii". L-am privit cu atentie, am analizat fiecare pas al dezvoltarii lui, am numarat de zeci de ori treptele pe care le-a urmat (mai bine de cincizeci si patru). Si daca la inceput il tratam ca pe un handicap,un lucru pe care il uram, cu timpul a devenit un atuu- mai multi pui de sapre cunoscuti, mai multe locuri de joaca,mai multa libertate. Asta pentru ca vazusem solzul slabiciunii ce aparuse in pielea mamei si profitam de el- cum nu exista stabilitate, trebuia sa compensam cu timp prelungit de joaca. Asa ca la fiecare mutare a sacilor cu lucruri simteam bucurie pe sira spinarii- mascata, e drept, de ochii mamei, prin reprosuri usturatoare, prin vaicareli si nemultumiri.
Oasele au inceput sa creasca, pielea a inceput sa creasca, solzii au inceput sa creasca. Am devenit, incet-incet, un sarpe tanar, deosebit de alti serpi prin trecutul trait. Coada, varful de lance, a ramas acolo, tare si aspra, dar nu a mai jenat. Parte din ea a luat cursul vietii. Auzeam de la cei ce o vedeau ca s-a dus intr-o parte sau in cealalta, dar nu simteam miscarea.
Asa au trecut ani buni, ani pe care nu ii regret, dar pe care nici nu-i ridic in slavi.
joi, 10 iulie 2008
pentru tine, asa cum simt, desi cuvintele s-ar fi putut aseza mai frumos
te-am vazut, cu genunchii infipti in pamant, cautand locul ghemotoacelor colorate. "aici! ba nu, mai bine aici.", mi te imaginez spunand.
te ridici din cand in cand si mai tragi cate o privire, sa vezi daca ai ales locul cel mai bun, apoi te asezi iar cu genunchii pe pamant si sapi, sapi, aranjand gradina pe care o ai semanata in sufletul tau.
te apropii de pietre. le masori. apoi iei una cate una si le asezi cu grija pe pamant, sa nu se zdrobeasca. si iar te intorci la manunchiul de flori, alegi din ce-a mai ramas si le randuiesti printre pietre, sa creeze caldura...
si buturuga....cat de bucuroasa vei fi fost tu pentru restul de pom, ramas uitat prin cine stie ce padure? zambesc gandindu-ma cata bucurie ti-a adus tie o ramasita de lemn, si aia scobita... si da, cred ca ai inceput sa aranjezi gradina gasind loc buturugii si apoi ai trecut la pietre.
pui atata iubire in tot ce faci....atata iubire incat nu ma mir ca pentru tine nu ai mai pastrat nimic, si nu mai poti vedea decat frumosul pe care il faci, nu frumosul ce esti....
vreau sa te opresc o clipa. doar o clipa, sa vezi gradina ce esti...
te ridici din cand in cand si mai tragi cate o privire, sa vezi daca ai ales locul cel mai bun, apoi te asezi iar cu genunchii pe pamant si sapi, sapi, aranjand gradina pe care o ai semanata in sufletul tau.
te apropii de pietre. le masori. apoi iei una cate una si le asezi cu grija pe pamant, sa nu se zdrobeasca. si iar te intorci la manunchiul de flori, alegi din ce-a mai ramas si le randuiesti printre pietre, sa creeze caldura...
si buturuga....cat de bucuroasa vei fi fost tu pentru restul de pom, ramas uitat prin cine stie ce padure? zambesc gandindu-ma cata bucurie ti-a adus tie o ramasita de lemn, si aia scobita... si da, cred ca ai inceput sa aranjezi gradina gasind loc buturugii si apoi ai trecut la pietre.
pui atata iubire in tot ce faci....atata iubire incat nu ma mir ca pentru tine nu ai mai pastrat nimic, si nu mai poti vedea decat frumosul pe care il faci, nu frumosul ce esti....
vreau sa te opresc o clipa. doar o clipa, sa vezi gradina ce esti...
miercuri, 2 iulie 2008
Drumul vietii
Se uita in palma stanga, micuta si dungata ca o zebra.
Mi se unesc liniile astea doua, ma marit din dragoste. Asta e de bine. Dar cu cine? A zis ca el are trei litere, initialele numelui meu. Eu....ar putea fi un "r". Greu, dar ar putea. Sau macar "m". "M" de la maimuta. Ii veni sa rada. Dar nu isi lua privirea de la santurile intercalate, aflate intre cele doua linii- a vietii si a sufletului.
Incerca iar sa le dea o forma. "V"- de la ce "v"? "V" a trecut de mult. Oare s-o mai schimba? Ca asa am auzit, ca liniile se mai schimba, in functie de ce faci in viata.
Apoi privirea i se intoarse la linia vietii. Cam mica, gandi. Oi fi avand timp sa imi cresc copiii, sa ii fac mari?. Rase din nou. Normal ca va fi timp...
Incerca sa numere anii ce ii ramasesera, asa cum vazuse, copil fiind: aici douazeci, aici patruceci, aici...cam cincizeci. Mor tanara. Dar o sa fiu frumoasa...e exact asa cum mi-am dorit- sa mor frumoasa!
Isi ridica ochii spre cer, in semn de recunostinta.
Si totusi...ce litera o fi incalceala asta de liniute? Mie de ce nu imi apare clar o litera? Eu nu m-oi marita?
Incepu sa se ingrijoreze. Daca ramanea "fata mare", cum zicea bunica?
Nu! isi raspunse. Stranse repede pumnul si se uita pe margine: doi...ba nu, trei liniii, deci trei copii; asta inseamna ca ma marit- si raslufa usurata.
Mai era linia mintii- adanca, bine conturata, intinsa de la marginea mainii pana la degetul mijlociu. Dar de asta nu ii pasa- nu aici statea conturata viata ei, ci in cele doua linii mai mici, unde in fiecare zi citea alta poveste.
Mi se unesc liniile astea doua, ma marit din dragoste. Asta e de bine. Dar cu cine? A zis ca el are trei litere, initialele numelui meu. Eu....ar putea fi un "r". Greu, dar ar putea. Sau macar "m". "M" de la maimuta. Ii veni sa rada. Dar nu isi lua privirea de la santurile intercalate, aflate intre cele doua linii- a vietii si a sufletului.
Incerca iar sa le dea o forma. "V"- de la ce "v"? "V" a trecut de mult. Oare s-o mai schimba? Ca asa am auzit, ca liniile se mai schimba, in functie de ce faci in viata.
Apoi privirea i se intoarse la linia vietii. Cam mica, gandi. Oi fi avand timp sa imi cresc copiii, sa ii fac mari?. Rase din nou. Normal ca va fi timp...
Incerca sa numere anii ce ii ramasesera, asa cum vazuse, copil fiind: aici douazeci, aici patruceci, aici...cam cincizeci. Mor tanara. Dar o sa fiu frumoasa...e exact asa cum mi-am dorit- sa mor frumoasa!
Isi ridica ochii spre cer, in semn de recunostinta.
Si totusi...ce litera o fi incalceala asta de liniute? Mie de ce nu imi apare clar o litera? Eu nu m-oi marita?
Incepu sa se ingrijoreze. Daca ramanea "fata mare", cum zicea bunica?
Nu! isi raspunse. Stranse repede pumnul si se uita pe margine: doi...ba nu, trei liniii, deci trei copii; asta inseamna ca ma marit- si raslufa usurata.
Mai era linia mintii- adanca, bine conturata, intinsa de la marginea mainii pana la degetul mijlociu. Dar de asta nu ii pasa- nu aici statea conturata viata ei, ci in cele doua linii mai mici, unde in fiecare zi citea alta poveste.
marți, 1 iulie 2008
Sora
-Vreau si eu!
Isi impinse cu degetele negricioase burta. Astepta o clipa, dar durerea nu voi sa vina.
-Uite, acum simt! Vezi? Ce stii tu: ma doare!
Si isi mai infipse o data degetul mare in carnea moale.
-N-ai nimic, nu te mai prosti atat!
-Dar ma doare! Du-ma la doctor imediat, sau o sa plezneasca in mine chestia aia si o sa mor! Stiu eu ca vrei sa scapi de mine....
-N-ai vazut drac mort! si femeia incepu sa rada.
Nu o durea. De unde stia ea ca nu o durea? Trebuia sa o doara!
Doamne, te rog sa ma doara, te rog sa ma doara tare ca sa ma duca si pe mine la doctor. Te rog, Doamne, vreau sa fiu ca ea! Da-mi o operatie, te rog!
Mainile micute se apropiara una de alta. Iar limba facu un semn al crucii stramb, atingand cerul gurii si cei doi orajori.
Nu primi nici un raspuns. Femeia continua sa stea ghemuita in mijlocul patului, cu andrelele miscandu-se ca doi pui de sarpe. Nici nu se uita la ea. Asa ca se hotara sa iasa din camera si sa se duca afara, la joaca.
- Dar ea de ce a facut operatie? Numai ei i se intampla toate bune, mie niciodata nimic! protesta, iesind repede pe usa.
Nu auzi nici un raspuns. Asa ca se duse pe drum, la joaca: "Daca vreau, pot sa ma operez si singura. Dar nu vreau azi, ca ma joc..."
---
-Nu pot citi, nu intelegi ca nu vad bine?
-Ce nu vezi?
-Nu vad nimic. Vreau ochelari. Nu vad!
Incerca sa se dea jos din pat, dar femeia o tinu nemiscata.
-Vezi foarte bine. Citeste!
De nervi, lacrimi mari incepura sa-i curga din ochi.
-Vreau si eu ochelari, spuse incet, cu vocea moale. Vreau si eu!Tu nu intelegi....
Mana femeii incepu sa se miste incet, in sus si in jos, a mangaiere.
- Sora ta e bolnava, de-asta are nevoie de ochelari. Tu esti sanatoasa. Si ea va fi ca tine, fara ochelari, cand se va face bine.
-Dar eu vreau sa fiu ca ea. De ce nu ma lasi? E vina ta, ca esti rea...
Mana se opri. Fetita se uita la ea, dar nu-i gasi privirea.
-Cand o sa fii mare o sa intelegi mai bine. Acum asculta-ma si hai sa citim impreuna povestea.
-Dar ti-am zis ca nu vad!
- Vezi...multumesc lui Dumnezeu ca tu esti sanatoasa., murmura femeia. Si, daca vrei sa fii ca ea, diseara o sa ne rugam pentru ea, sa scape de ochelari si sa se faca bine, ca tine.
Citi cuvintele unul dupa altul, fara a le intelege sensul. In sufletul ei incepuse deja sa se roage: "Te rog, Doamne, da-mi ochelari!Da-mi mie ochelarii ei."
Isi impinse cu degetele negricioase burta. Astepta o clipa, dar durerea nu voi sa vina.
-Uite, acum simt! Vezi? Ce stii tu: ma doare!
Si isi mai infipse o data degetul mare in carnea moale.
-N-ai nimic, nu te mai prosti atat!
-Dar ma doare! Du-ma la doctor imediat, sau o sa plezneasca in mine chestia aia si o sa mor! Stiu eu ca vrei sa scapi de mine....
-N-ai vazut drac mort! si femeia incepu sa rada.
Nu o durea. De unde stia ea ca nu o durea? Trebuia sa o doara!
Doamne, te rog sa ma doara, te rog sa ma doara tare ca sa ma duca si pe mine la doctor. Te rog, Doamne, vreau sa fiu ca ea! Da-mi o operatie, te rog!
Mainile micute se apropiara una de alta. Iar limba facu un semn al crucii stramb, atingand cerul gurii si cei doi orajori.
Nu primi nici un raspuns. Femeia continua sa stea ghemuita in mijlocul patului, cu andrelele miscandu-se ca doi pui de sarpe. Nici nu se uita la ea. Asa ca se hotara sa iasa din camera si sa se duca afara, la joaca.
- Dar ea de ce a facut operatie? Numai ei i se intampla toate bune, mie niciodata nimic! protesta, iesind repede pe usa.
Nu auzi nici un raspuns. Asa ca se duse pe drum, la joaca: "Daca vreau, pot sa ma operez si singura. Dar nu vreau azi, ca ma joc..."
---
-Nu pot citi, nu intelegi ca nu vad bine?
-Ce nu vezi?
-Nu vad nimic. Vreau ochelari. Nu vad!
Incerca sa se dea jos din pat, dar femeia o tinu nemiscata.
-Vezi foarte bine. Citeste!
De nervi, lacrimi mari incepura sa-i curga din ochi.
-Vreau si eu ochelari, spuse incet, cu vocea moale. Vreau si eu!Tu nu intelegi....
Mana femeii incepu sa se miste incet, in sus si in jos, a mangaiere.
- Sora ta e bolnava, de-asta are nevoie de ochelari. Tu esti sanatoasa. Si ea va fi ca tine, fara ochelari, cand se va face bine.
-Dar eu vreau sa fiu ca ea. De ce nu ma lasi? E vina ta, ca esti rea...
Mana se opri. Fetita se uita la ea, dar nu-i gasi privirea.
-Cand o sa fii mare o sa intelegi mai bine. Acum asculta-ma si hai sa citim impreuna povestea.
-Dar ti-am zis ca nu vad!
- Vezi...multumesc lui Dumnezeu ca tu esti sanatoasa., murmura femeia. Si, daca vrei sa fii ca ea, diseara o sa ne rugam pentru ea, sa scape de ochelari si sa se faca bine, ca tine.
Citi cuvintele unul dupa altul, fara a le intelege sensul. In sufletul ei incepuse deja sa se roage: "Te rog, Doamne, da-mi ochelari!Da-mi mie ochelarii ei."
vineri, 27 iunie 2008
La talk
Vru sa ii simta mainile. Se apleca incet, ca si cum ar fi incercat sa culeaga o piata de pe asfalt. Scaunul scartai ascutit sub ea.
-Ce faci?
Fruntea i se lovi de manerul scaunului sau, apoi se ridica incruntata spre el.
-Stii ca nu am astampar! Voiam sa vad daca ai sireturi la pantofi...
-Sa ma legi de scaun?
Sa te leg de mine!
-Da, sa verifica daca diminetile tu te inchei singur la pantofi sau ai slujnica.
-Am slujitoare.
Zambi.
-Nu ma mir...doar una?
-Da, de ce, crezi ca port 54, sa am nevoie de doua?
-Nici cu doua nu ti-ar fi greu.
-Poate mai costisitor.
-Poate mai bine. Stii ce imi ziceai de prajitura...ca oricat de buna ar fi, intr-o zi simti nevoia sa incerci alta.
-Slujnicele nu-s prajituri.
-Ar putea fi: Trrrrrrrrr! soneria "Cine e?" "Ghici!" "Cine e?" "Amandina...am venit sa va inchei sireturile!"
-Mentosana!
Rasera amandoi.
-Nu mi-ai raspuns...tu iti inchei dimineata sosonii?
-Nu m-ai intrebat. Ai facut o supozitie. De ce, cauti de lucru?
-Sunt angajata.
-Revenim la discutia cu prajitura: daca alt job ar fi mai dulce?
Ai devenit iar destept.
Ii privi din nou mana frumoasa, cu unghii rotunde. Se gandi la cat de prostesc fusese gestul de a incerca sa-l atinga aplecandu-se sub masa.
-Nu mi-ai zis, te intereseaza alt job?
Devenise serios.
-Ai un plan pentru mine?
-Profesional vorbind, da.
Rosi.
-Profesional vorbind, ma intereseaza un alt job. Prieteneste vorbind, despre ce e vorba?
Buzele i se miscau repede, ca si cuvintele le-ar fi impins in afara.
-Nu e pentru mine.
-E banos.
-Nu-mi place.
- Dar ce-ti place?
Tu... dar nu vrei....
Mana lui se ridica lenes de pe scaun si cauta grabita dunga buzunarului.
Mana ei cazu neputincioasa pe langa solduri, infranta a suta mia oara....
-Ce faci?
Fruntea i se lovi de manerul scaunului sau, apoi se ridica incruntata spre el.
-Stii ca nu am astampar! Voiam sa vad daca ai sireturi la pantofi...
-Sa ma legi de scaun?
Sa te leg de mine!
-Da, sa verifica daca diminetile tu te inchei singur la pantofi sau ai slujnica.
-Am slujitoare.
Zambi.
-Nu ma mir...doar una?
-Da, de ce, crezi ca port 54, sa am nevoie de doua?
-Nici cu doua nu ti-ar fi greu.
-Poate mai costisitor.
-Poate mai bine. Stii ce imi ziceai de prajitura...ca oricat de buna ar fi, intr-o zi simti nevoia sa incerci alta.
-Slujnicele nu-s prajituri.
-Ar putea fi: Trrrrrrrrr! soneria "Cine e?" "Ghici!" "Cine e?" "Amandina...am venit sa va inchei sireturile!"
-Mentosana!
Rasera amandoi.
-Nu mi-ai raspuns...tu iti inchei dimineata sosonii?
-Nu m-ai intrebat. Ai facut o supozitie. De ce, cauti de lucru?
-Sunt angajata.
-Revenim la discutia cu prajitura: daca alt job ar fi mai dulce?
Ai devenit iar destept.
Ii privi din nou mana frumoasa, cu unghii rotunde. Se gandi la cat de prostesc fusese gestul de a incerca sa-l atinga aplecandu-se sub masa.
-Nu mi-ai zis, te intereseaza alt job?
Devenise serios.
-Ai un plan pentru mine?
-Profesional vorbind, da.
Rosi.
-Profesional vorbind, ma intereseaza un alt job. Prieteneste vorbind, despre ce e vorba?
Buzele i se miscau repede, ca si cuvintele le-ar fi impins in afara.
-Nu e pentru mine.
-E banos.
-Nu-mi place.
- Dar ce-ti place?
Tu... dar nu vrei....
Mana lui se ridica lenes de pe scaun si cauta grabita dunga buzunarului.
Mana ei cazu neputincioasa pe langa solduri, infranta a suta mia oara....
A doua camera
Intrase in camera cu capul plecat.
Nu vedea decat trupul firav, pe o margine de pat. Si lumanarile aprinse pe o noptiera aproape, un drum ce parca astepta moartea.
Orice ar fi facut, sa o ierti, sa nu o judeci. E mama ta. Si te iubeste ii spusese doctorul pe holul alb si stramt. De atunci nu il mai vazuse, dar cuvintele lui au trecut de minte si s-au furisat in suflet, de unde le aude in clipele in care cauta raspunsuri.
Intra in odaita, locul de unde o luasera. Langa pat, un ghem mov statea aruncat. O jumatate de pulover isi astepta rabdator ultimul rand. Nu le misca. Privi pe ferestruica in camera mare si-i simti goliciunea. I se facu frica. Se duse la batran, singurul suflet ramas in casa.
- E bine. In cateva zile ii dau drumul si vine acasa.
El ramase de piatra.Tusi, ca sa faca loc cuvintelor.
-Tu esti bine acolo? Cu scoala merge bine?
- Da, sunt foarte bine. Mai am cateva examene si vin in vacanta. Sunt foarte bine. Ii zambi, incercand sa il convinga.
Batranul isi lasa privirea sa se odihneasca in gradina din fata usii. Niciodata nu stiuse ce gadea omul asta. Il lasa, cautandu-si de lucru in gradina.
Dimineata devreme se trezi furioasa. Din cauza ei ar fi putut pierde examenele. Si asta era prima sesiune!
Cobori dealul cu gandul de a suna la spital. Voia sa plece, dar sa plece linistita.
-Sunteti fata? Pot vorbi cu tatal dumneavoastra?
- Nu mai este. Spuneti-mi mie ce s-a intamplat. E nevoie de bani? O externati?.
-Nu aveti nici o ruda mai apropiata cu care as putea sa vorbesc?
-Nu, eu sunt singura ei ruda. Aveti nevoie de bani?
-Puteti veni la spital cu cineva mai mare, va rog? o ruda, un prieten?
- Da, doamna, vin".
Plecase intr-un suflet. Facea socoteli- oare cat trebuie pentru o externare? Si cat o fi spitalizare ape zi? trebuie sa platesc si medicamnetele?
Stranse cu putere buzunarul in care inghesuise banii primiti de la batran. Se uita in ochii femeii-prieten, femeii-adulte.
Asteptasera minute in sir in fata usii inchise.
- Ah, pentru doamna? Veniti! si asistenta ii facu semn doamnei-prieten.
- Stati, eu sunt fata ei, cu mine trebuie sa vorbiti!
Asistenta nici nu privi in urma. Lua mana femeii-prieten si o trase dupa ea.
- Vino! se auzi strigata. Cat trebuie sa platesc? intreba soptit inainte de a intra in camera stramta.
-Stati jos, va rog.
-Nu, multumesc.
-Stati jos, va rog. Sa putem vorbi mai usor.
Mana puternica a femeii- prieten o impinse pe scaun.
-Pot sa o iau acasa? intreba.
Femeia in alb se intoarse cu fata spre fereastra.
-Mama dumneavoastra a murit azi-noapte.
Femeia-prieten isi stergea o lacrima. Ea nu stiu ce sa faca.
In minte ii aparu odaita inghesuita. Si ea, razand pe prag, cu tigara aprinsa in coltul gurii....
Nu vedea decat trupul firav, pe o margine de pat. Si lumanarile aprinse pe o noptiera aproape, un drum ce parca astepta moartea.
Orice ar fi facut, sa o ierti, sa nu o judeci. E mama ta. Si te iubeste ii spusese doctorul pe holul alb si stramt. De atunci nu il mai vazuse, dar cuvintele lui au trecut de minte si s-au furisat in suflet, de unde le aude in clipele in care cauta raspunsuri.
Intra in odaita, locul de unde o luasera. Langa pat, un ghem mov statea aruncat. O jumatate de pulover isi astepta rabdator ultimul rand. Nu le misca. Privi pe ferestruica in camera mare si-i simti goliciunea. I se facu frica. Se duse la batran, singurul suflet ramas in casa.
- E bine. In cateva zile ii dau drumul si vine acasa.
El ramase de piatra.Tusi, ca sa faca loc cuvintelor.
-Tu esti bine acolo? Cu scoala merge bine?
- Da, sunt foarte bine. Mai am cateva examene si vin in vacanta. Sunt foarte bine. Ii zambi, incercand sa il convinga.
Batranul isi lasa privirea sa se odihneasca in gradina din fata usii. Niciodata nu stiuse ce gadea omul asta. Il lasa, cautandu-si de lucru in gradina.
Dimineata devreme se trezi furioasa. Din cauza ei ar fi putut pierde examenele. Si asta era prima sesiune!
Cobori dealul cu gandul de a suna la spital. Voia sa plece, dar sa plece linistita.
-Sunteti fata? Pot vorbi cu tatal dumneavoastra?
- Nu mai este. Spuneti-mi mie ce s-a intamplat. E nevoie de bani? O externati?.
-Nu aveti nici o ruda mai apropiata cu care as putea sa vorbesc?
-Nu, eu sunt singura ei ruda. Aveti nevoie de bani?
-Puteti veni la spital cu cineva mai mare, va rog? o ruda, un prieten?
- Da, doamna, vin".
Plecase intr-un suflet. Facea socoteli- oare cat trebuie pentru o externare? Si cat o fi spitalizare ape zi? trebuie sa platesc si medicamnetele?
Stranse cu putere buzunarul in care inghesuise banii primiti de la batran. Se uita in ochii femeii-prieten, femeii-adulte.
Asteptasera minute in sir in fata usii inchise.
- Ah, pentru doamna? Veniti! si asistenta ii facu semn doamnei-prieten.
- Stati, eu sunt fata ei, cu mine trebuie sa vorbiti!
Asistenta nici nu privi in urma. Lua mana femeii-prieten si o trase dupa ea.
- Vino! se auzi strigata. Cat trebuie sa platesc? intreba soptit inainte de a intra in camera stramta.
-Stati jos, va rog.
-Nu, multumesc.
-Stati jos, va rog. Sa putem vorbi mai usor.
Mana puternica a femeii- prieten o impinse pe scaun.
-Pot sa o iau acasa? intreba.
Femeia in alb se intoarse cu fata spre fereastra.
-Mama dumneavoastra a murit azi-noapte.
Femeia-prieten isi stergea o lacrima. Ea nu stiu ce sa faca.
In minte ii aparu odaita inghesuita. Si ea, razand pe prag, cu tigara aprinsa in coltul gurii....
joi, 26 iunie 2008
Casa
Fara sa am grija pasilor, stiu cand trebuie sa pasesc cu grija, ca si cum as intra in casa...
Vad tavanul jos, crestat de iarba ce nu isi mai gaseste locul.
Paturile, umflate cu fanul cosit, mirosind a proaspat si a galbui.
Soba intortocheata, pusa in colt, cu fata spre icoana.
Si ei...pretutindeni ei- plangand pe marginea patului, dansand in mijlocul camerei, zacand in mijlocul patului sau bombanind la gura sobei.
Prima camera.
Vad tavanul jos, crestat de iarba ce nu isi mai gaseste locul.
Paturile, umflate cu fanul cosit, mirosind a proaspat si a galbui.
Soba intortocheata, pusa in colt, cu fata spre icoana.
Si ei...pretutindeni ei- plangand pe marginea patului, dansand in mijlocul camerei, zacand in mijlocul patului sau bombanind la gura sobei.
Prima camera.
Indaratnicire
Idee...care idee? Minte- care minte? Si ce roman?
Am timp sa citesc. As avea timp si sa scriu. Dar imi lipseste ceva...imi lipseste sira spinarii unei povesti. Ma lovesc de idei care parca nu au logica, nici legatura...Ma lovesc de mine, stearpa in fata unui alb pe care nu il pot umple, unui negru in care nu pot desena nimic.
Am timp sa citesc. As avea timp si sa scriu. Dar imi lipseste ceva...imi lipseste sira spinarii unei povesti. Ma lovesc de idei care parca nu au logica, nici legatura...Ma lovesc de mine, stearpa in fata unui alb pe care nu il pot umple, unui negru in care nu pot desena nimic.
Nici pamantul nu se mai misca…mi se astern la picioare amintiri…singuratati…ca doar ele au mai ramas in suflet…
Ma ascund. Citesc, fara sa vreau….sau fara sa pot merge mai departe…
Prima zi de toamna. Ploiae. In papuci port ploaie. Si in suflet o simt…
La atat s-a redus unul dintre romanele mele. Cel despre mine. Cu ce as completa acum, cand ador ploaia?
Ma aliniez iar tacerii...Ca stare de spirit desenez iar cuvinte, ma-mpiedic de case, ispitesc corcodusii.....
Si-astept sa te nasti, sa vii fara-a pleca, sa fii far-a cere...
Acum, cand imi e aproape, nu pot gasi cuvinte pe care sa le astern in continuarea punctelor de suspensie, sau intre "a cere" si punctele de suspensie. cCl mult as pune un final "Iti multumesc pentru a ma fi ascultat. Sunt fericita acum".
Nimic mai mult decat o scrisoare....
Si asa arata cel mai lung "roman" al meu:
Fara sa isi ridice privirea, asculta propriile ganduri. Tarsaitul papucilor de casa o lasa nepasatoare- ce se intampla dincolo de
Gandi ca trebuie sa isi ridice o mana, dar uitase cum se face asta. In mintea ei, un burette absorbise orice idée, orice experienta. Ramasese cu un tumult de sentimente, contradictorii, cu care nu stia ce sa faca.
Isi spuse ca era o noua zi. Ii placea pranzul, asa ca primul lucru pe care il fixa in mintea ei fu jumatatea unei zilei. Sentimntul de frig o facu sa ceara caldura, si-si desena in suflet un soare pe care sa poata sa-l priveasca. Cand se plictisea de el sufla ca intr-o lumanare, si ramanea doar cu albul peretilor trapezoidali.
Traiesc, isi spuse, traiesc propria viata ca si cum as fi martorul unei crime.
luni, 23 iunie 2008
Tu
-Nu stiu unde sunt...ma simt pretutindeni, putin in sufletul Adei, putin in sufletul Mariei, putin in sufletul tau....dar pe mine, intregul, nu ma gasesc....
M-am risipit printre oamenii pe care i-am ascultat, i-am inteles, i-am iubit....si chiar daca iubirea inca mai e in sufletul meu, pe mine nu ma gasesc....
-Te simt...si fiecare miscare a buzelor ma azvarle in spatele zambetului necunoscut....si gasesc tacere, atat de plina tacere ca as putea sa-mi pierd rasuflatea...
Ma trezesti, cu umbra mainii mari, tremuratoare, gata sa se apropie de fruntea mea ingusta....si-n clipa aia te descopar pe tine, tu al tau, cu totul tu, departe de Ada, de Maria si de mine....
M-am risipit printre oamenii pe care i-am ascultat, i-am inteles, i-am iubit....si chiar daca iubirea inca mai e in sufletul meu, pe mine nu ma gasesc....
-Te simt...si fiecare miscare a buzelor ma azvarle in spatele zambetului necunoscut....si gasesc tacere, atat de plina tacere ca as putea sa-mi pierd rasuflatea...
Ma trezesti, cu umbra mainii mari, tremuratoare, gata sa se apropie de fruntea mea ingusta....si-n clipa aia te descopar pe tine, tu al tau, cu totul tu, departe de Ada, de Maria si de mine....
sâmbătă, 21 iunie 2008
Nunta
Visam buchete de flori asezate pe scaune...
Doar ca o clipa inainte am prins si am insirat ca pe sfoara toate florile culese si neculese, vazute si nevazute si le-am daruit lor, in semn de recunostinta pentru ziua ce nu vrea sa treaca, pentru omul ce sunt.
Am simtit talpile mari ale bunicii, miscandu-se una langa alta, apasat, parca batand pamantul de atata bucurie.
Am auzit vocea mamei, soptindu-mi in urechi versuri nestiute sau demult uitate.... iar cantecul ei a devenit cantecul meu...
Si am trait un secol langa batranul uscativ, garbovit din colt, ce m-a privit cu mandrie, fara a spune un cuvant....
....si tot ce-mi vine in minte e ca Dumnezeu imi mangaie pasii, chiar daca scaunele nu s-au miscat de la locul lor....
Doar ca o clipa inainte am prins si am insirat ca pe sfoara toate florile culese si neculese, vazute si nevazute si le-am daruit lor, in semn de recunostinta pentru ziua ce nu vrea sa treaca, pentru omul ce sunt.
Am simtit talpile mari ale bunicii, miscandu-se una langa alta, apasat, parca batand pamantul de atata bucurie.
Am auzit vocea mamei, soptindu-mi in urechi versuri nestiute sau demult uitate.... iar cantecul ei a devenit cantecul meu...
Si am trait un secol langa batranul uscativ, garbovit din colt, ce m-a privit cu mandrie, fara a spune un cuvant....
....si tot ce-mi vine in minte e ca Dumnezeu imi mangaie pasii, chiar daca scaunele nu s-au miscat de la locul lor....
joi, 22 mai 2008
Ocol
Intoarse capul. In spate ei, umbra ramase nemiscata.
Nu sunt eu! Nu am cum sa fiu eu. Umerii mei sunt mai lati iar picioarele, de cand le stiu, puternice. Cel a carui umbra ma urmareste e slabut... adus de mijloc …ingenuncheat parca.
Si ochii…ce ochi o avea? Ca ai mei, mari? Albastri? Nu cred….trebuie sa aiba ochi iscoditori, maruntei, cu fruntea boltita, gata sa se incrunte la orice rascruce de drumuri.
Isi atunse fruntea micuta cat o palma , neteda, calda. Se linisti…
Si totusi, de ce o urmarea? Ce bogatii purta cu ea fara sa stie? Sau pe al cui taram ajunsese, fara sa isi fi dat seama?
Un turtur de gheata ii atinse mainile. Deschise ochii. Isi privi picioarele moi, sprijinite neputincios de fierul rece.
Eram eu….
Caruciorul cu rotile se misca incet, a leganare, incercand sa o adoarma iar.
Spectacol
Ne incurcam. Am trista impresie ca drumul se ingusta pe zi ce trece, ca iarba se usuca-n urma noastra, ca maine pietrele isi vor arata coltii si ne vor musca talpile pana la sange. O sa ne doara, asa simt. O sa ne doara tare, atat de tare incat vom prinde puterea de a ne dezlega mainile si de a ne impinge- unul pe o parte a drumului, unul pe cealalta. Ne vad acolo, chinuiti, chirciti, imuiati in picanta moliciune a trecututlui .
Umbra ta, mai mare si mai dreapata decat a mea, se misca repede, in cautarea unei alte poteci. Scoti dintr-un buzunar ascuns seminte si le arunci cu mana dreapta inainte. Talpile au inceput sa ti se vindece si, incet-incet, faci primii pasi. Te tii cu o mana de cealalta, sa simti ajutorul. Te clatini incet, incet, ca o frumnza ce urca spre copacul pe care tocmai l-a parasit. Si tu urci, iar cararea ta inseamna o alta viata…
Umbra din mine nu vrea sa se ridice….
Nu gaseste seminte, nu gaseste nimic…
marți, 20 mai 2008
Credeai ca am uitat?
Urmarea de cateva zile locsorul stramt, cu vedere la papucii insirati sub calorifer. Oare va putea intra acolo? Se hotara sa probeze.
Se ghemui cu greu sub masa micuta de hol. Incerca sa isi dea seama daca o va descoperi. Isi imagina ca nu era chip: cele doua fotolii, puse la capetele mesei, vor fi scutul perfect. Nu va sti nimeni ca e acolo si...il va prinde! Trebuia sa il vada de data asta, ca sa nu mai astepte inca un an.
Nu vorbi nimanui de planul ei, nici macar surorii mai mari, care o intrebase de ce se tot fataia prin hol. Nici un cuvintel. O alungase doar cu o strambatura- e drept, cea mai urata pe care o putea face.
- Stii cine vine in seara asta? o intrebase pe sora ei, doar ca sa se asigure ca nu a incurcat zilele.
-Nimeni, sunt doar povesti, ii raspunse trista.
O sa ii arat eu ca nu sunt doar povesti! Am sa il prind si am sa trezesc toata casa cu tipatul meu de lupta!
Pleca in dormitor, nerabdatoare. Mai erau cateva ore si trebuia sa inceapa jocul: se va pune in pat, cuminte, si se va preface ca a luat-o somnul. Trebuia doar sa respire mai rar, atata tot. Apoi, cand sora ei va incepe sa dea semne ca a adormit, se va strecura incet pe usa si va merge in ascunzatoare de pe hol. Il va astepta oricat de mult. Chiar si doua zile, chiar si trei zile...
In casa, liniste. Mocheta moale ii ascunea zgomotul pasilor marunti. Se apleca incet si vru sa se ascunda sub masa, dar ...nu mai era loc. O cutie mare, invelita in hartie, statea tantosa sub masa.
Cum nu ducea lipsa de idei, scoase cutia si o puse in mijlocul holului- sigur se va impiedica de ea, va cadea, si atunci il va prinde mai usor. Ba chiar o sa ii cada toate jucariile! si, dupa ce i le va lua si le va ascunde, o va striga pe sora ei, sa-i arate ca e adevarat!
Se cuibari in locul stramt. Astepta. Nici un zgomot. Cred ca pot sa si atipesc un pic...atunci cand va cadea va face zgomot si am sa ma trezesc....
Inchise ochii. Vazu holul casei, dar mult mai mare, plin cu jucarii pana la tavan. Vru sa ia cateva, sa le vada mai bine, dar o mana ii atinse obrazul.
-Te-am prins! Stiam ca existi! Trezitit-va!!!!!!!!
Dadu peste privirea incurcata a mamei.
-Am crezut ca e el...mormai somnoroasa.
-A venit...Mosul a venit si a lasat pentru voi cutia asta mare...
O privi nedumerita pe mama ei, apoi se uita la cutie. Se lasa dusa in patul moale.
-Ti-am zis doar ca exista...vezi ca avem o cutie, e pentru amandoua. Adica pentru mine. Sa nu te bagi, si maine dimineata sa ma trezesti prima!
Se ghemui cu greu sub masa micuta de hol. Incerca sa isi dea seama daca o va descoperi. Isi imagina ca nu era chip: cele doua fotolii, puse la capetele mesei, vor fi scutul perfect. Nu va sti nimeni ca e acolo si...il va prinde! Trebuia sa il vada de data asta, ca sa nu mai astepte inca un an.
Nu vorbi nimanui de planul ei, nici macar surorii mai mari, care o intrebase de ce se tot fataia prin hol. Nici un cuvintel. O alungase doar cu o strambatura- e drept, cea mai urata pe care o putea face.
- Stii cine vine in seara asta? o intrebase pe sora ei, doar ca sa se asigure ca nu a incurcat zilele.
-Nimeni, sunt doar povesti, ii raspunse trista.
O sa ii arat eu ca nu sunt doar povesti! Am sa il prind si am sa trezesc toata casa cu tipatul meu de lupta!
Pleca in dormitor, nerabdatoare. Mai erau cateva ore si trebuia sa inceapa jocul: se va pune in pat, cuminte, si se va preface ca a luat-o somnul. Trebuia doar sa respire mai rar, atata tot. Apoi, cand sora ei va incepe sa dea semne ca a adormit, se va strecura incet pe usa si va merge in ascunzatoare de pe hol. Il va astepta oricat de mult. Chiar si doua zile, chiar si trei zile...
In casa, liniste. Mocheta moale ii ascunea zgomotul pasilor marunti. Se apleca incet si vru sa se ascunda sub masa, dar ...nu mai era loc. O cutie mare, invelita in hartie, statea tantosa sub masa.
Cum nu ducea lipsa de idei, scoase cutia si o puse in mijlocul holului- sigur se va impiedica de ea, va cadea, si atunci il va prinde mai usor. Ba chiar o sa ii cada toate jucariile! si, dupa ce i le va lua si le va ascunde, o va striga pe sora ei, sa-i arate ca e adevarat!
Se cuibari in locul stramt. Astepta. Nici un zgomot. Cred ca pot sa si atipesc un pic...atunci cand va cadea va face zgomot si am sa ma trezesc....
Inchise ochii. Vazu holul casei, dar mult mai mare, plin cu jucarii pana la tavan. Vru sa ia cateva, sa le vada mai bine, dar o mana ii atinse obrazul.
-Te-am prins! Stiam ca existi! Trezitit-va!!!!!!!!
Dadu peste privirea incurcata a mamei.
-Am crezut ca e el...mormai somnoroasa.
-A venit...Mosul a venit si a lasat pentru voi cutia asta mare...
O privi nedumerita pe mama ei, apoi se uita la cutie. Se lasa dusa in patul moale.
-Ti-am zis doar ca exista...vezi ca avem o cutie, e pentru amandoua. Adica pentru mine. Sa nu te bagi, si maine dimineata sa ma trezesti prima!
luni, 19 mai 2008
Santaj
Isi aminti, ca si cum ar fi dat paginile unei carti.
Daca nu mananci tot, jucaria se va supara si va pleca. Primea lingurita dupa lingurita, strangand la piept plusul moale.
Daca nu iti faci temele, nu iesi la joaca. Se aseza zilnic la biroul micut, elegant, si incepea sa deschida caiet dupa caiet si sa insire litere si cifre, ca intr-un joc.
Daca nu esti la facultate, nu mai esti copilul nostru. Fusese primul pe lista celor admisi.
Pana si de daca nu te insori cu ea, nu te mai ajutam isi aduse aminte. O ceremonie frumoasa, la care singurul strain era el.
-Daca pleci iti voi lua copilul, ii scapa printre dinti.
Ea se opri o clipa. Stia ca nu fusese o gluma.
Daca imi va lua copilul, il voi ucide.
Daca nu mananci tot, jucaria se va supara si va pleca. Primea lingurita dupa lingurita, strangand la piept plusul moale.
Daca nu iti faci temele, nu iesi la joaca. Se aseza zilnic la biroul micut, elegant, si incepea sa deschida caiet dupa caiet si sa insire litere si cifre, ca intr-un joc.
Daca nu esti la facultate, nu mai esti copilul nostru. Fusese primul pe lista celor admisi.
Pana si de daca nu te insori cu ea, nu te mai ajutam isi aduse aminte. O ceremonie frumoasa, la care singurul strain era el.
-Daca pleci iti voi lua copilul, ii scapa printre dinti.
Ea se opri o clipa. Stia ca nu fusese o gluma.
Daca imi va lua copilul, il voi ucide.
Obisnuinta
Micul dejun: doua oua ochiuri, ca doi ochi larg deschisi, plus cafeaua aburinda, fara zahar. Si ea- niciodata nu a inceput sa manance inainte de a-i fi simtit buzele calde pe obrazul proaspat barbierit.
-Tu nu te asezi?
-Nu, mai am de facut ceva.
Habar nu avea ce insemna acest "ceva". Nici nu-l interesa. Se simtea bine singur la masa, dar stiind-o aproape.
Incerca sa nu raspunda gandului ce-l macina. Prostii…Si totusi, daca ea chiar nu era fericita? Daca tot ce ii cumparase nu insemna nimic pentru “sufletul ei de femeie”?
Zambi alaturarii de cuvinte, facuta de cine stie ce “suflet de poet”.
Gustul albusului il facu sa se strambe.
-Trebuia sa mai pui sare peste oua! striga, sa se asigure ca il aude.
Privi solnita, asezata comod langa farfurie. Nu o atinse.
- Maine sa pui mai multa sare, altfel sunt fara gust.
Stia ca il auzise. Si stia ca maine ouale vor avea mai multa sare. Dar ca solnita va ramane in acelasi loc, nemiscata.
Mai avea zece minute pana sa iasa din casa. Privi inca o data ceasul atarnat deaupra firgiderului.
Daca un ceas ne-ar masura gandurile, nu timpul, de ce s-ar lovi in mine? Ii veni in minte chipul ei. Clipi des, incercand sa o alunge.
Nu pot sa o las sa plece. E ordinea mea de zi cu zi, e viata mea din ultimii patru ani jumatate.
Inchise ochii. Isi imagina cum ar fi fost fara ea: paf, mizerie, dezordine. Dar ce s-ar intampla cu el?
Nimic, nu m-as schimba cu nimic. As fi la fel de fericit, sau poate mai fericit, pentru ca stiu ce imi trebuie, cat imi trebuie. Atunci, de ce nu o las sa plece?
-Trebuie sa mergi, o auzi.
- Zi-mi ca esti fericita!
- Iti zic, sunt fericita.
Il mintea. Stia ca il mintea, dar minciuna asta pastra ordinea cu care se obisnuise.
-Nu vin la pranz la masa, merg cu prietenii la restaurant.
-Stiu, de o luna mananci acolo.
-Si nu te bucuri ca nu mai trebuie sa gatesti?
-Imi place sa gatesc.
Nu gasi nici o replica. Asa ca isi lua grabit geanta:
- Unde e rucsacul meu?
-Ti-l aduc acum.
Lua rucsacul, “ceva”-ul pe care il aranja in fiecare dimineata, si i-l puse pe umar.
Buzele ei, acum mai palide ca la primul sarut, ii atinsera sacoul.
Precaut, o inchise din nou in soapta unui fals"te iubesc".
marți, 13 mai 2008
Dialog
Ma minte blandetea ca-n viata clepsidra e clipa, nu ora....ca timpul se-ascunde, nu trece prin noi...si ca pasul ce-l facem se-ndreapta spre maine si tace, chiar daca privirea-i uitata-napoi...
In mine copilul asculta-o tacere, iar omul matur se-ncurca-n cuvinte...
In mine copilul asculta-o tacere, iar omul matur se-ncurca-n cuvinte...
sâmbătă, 10 mai 2008
Visul
Visul se repeta. Incerca sa il uite, dar fiecare noapte o apropia de el.
Construia. Pe dealul umbros, acolo unde altadata copilarise, ridica o casa. Langa ea, gradina de flori. Se vedea cu spatele plecat deasupra razoarelor, pigulind iarba ucigasa.
Nu intra niciodata in casa. Bucuria de a o avea se reducea la a o privi. Pentru ca inauntru strajuia nedreptul, necuratul, raul. Ii intorcea spatele mahnita si se uita cum tulpinile mici isi dau drumul spre Soare.
Ba nu, soarele lipsea . Plantele cresteau in sus, dar "sus" nu insemna "Soare". Daca ar fi visat Soarele ar fi fost de bine. Dar visul nu-i dadea sentimental asta. Visul prevestea ceva rau.
Cu ochii deschisi, femeia traia nesiguranta fiecarei zile.
vineri, 9 mai 2008
Fantana
Ploua.
Incerca sa ridice piciorele mai sus, sa lase sa se scurga noroiul, dar marginile inalte ale cizmelor o opreau.
-De ce a trebuit sa iau cizmele astea? Pentru ea erau foarte bune, dar pentru mine, acum...mai mult ma incurc in ele! In pantofi as fi mers mult mai repede...
Talpile micute alunecau pe noroiul intrat inauntru, prin cine stie ce sparturi.
-Ce grele sunt ....Oare ea cum s-o fi descurcat cu ele?
Ii aparu in fata ochilor trupul robust, matern, vesel. Fetita zambi si continua sa se smulga din noroiul lipicios.
In padure, copacii inalti o impungeau cu picaturi mari de ploaie. Nu mai erau prietenosi, ca in zilele cu soare....acum, tepeni, isi aplecau putin frunzele, doar cat sa o tinteasca." Daca e cineva care vine dupa mine prin aer si de-asta se scurtura frunzele de ploaie?", gandi.
Nu s-a oprit, dar teama ii intrase in suflet. Si cu ochii mintii vazu fiecare cotitura a potecii, fiecare maracine peste care ar fi trebuit sa treaca daca voia sa fuga iar mai jos radacinile sub care ar fi putut sa se ascunda. Dar de ce sa se ascunda? Doar nu era nimeni in padure...
Trecu podetul vechi. Se tinu sa nu alunece. Lua cana agatata de o creanga, ingenunche si incepu sa scoata apa. Punea cu grija in bidon, sa nu verse pe langa.
Ii veni in minte ca lipit de lemnul vechi, gura fantanii, ar putea fi un sarpe care sa o prinda de mana si sa o muste. Mereu isi imagina asta. Ezita. "Serpii nu stau in fantana, mamaie", isi aduse aminte. Apoi baga cana din nou si o scoase plina cu apa.
Pe spate, hainele i se lipisera de piele. Le simtea reci, dar nu i se facuse frig. "Cred ca asa se simtea si bunicul in razboi", se incuraja ea.
Terminase. Insuruba capacul, isi smulse genunchii din namol si porni spre casa. Acum era mai greu- urca. Picioarele ii alunecau in cizme, iar cizmele ii alunecau pe pamant. Se sprijini de cateva ori in bidon, dar nu cazu. Stia ca pe drumul din piatra ii va fi mai usor...
Aproape de casa isi elibera picioarele, le puse pe iarba uda si le sterse de noroi. Lasa cizmele intr-un colt, in locul de unde le luase. Intra.
-Unde ai fost? Te-au cautat peste tot....
Vocea moale si ingrjorata ii umbri bucuria.
-La apa, raspunse incet.
Lua borcanul de pe masa si il umplu. Statea in picioare, cu mana intinsa spre mijlocul patului. Patura se ridica si cobora, ca un plaman sanatos.
-Mai vrei?
Femeia isi intoarse fata spre ea.
-Mi-ai zis ca ti-e sete, sopti fetita. Am vrut sa iti aduc apa proaspata si rece, asa cum mi-ai dat tu mereu....
Femeia intinse o mana. Fetita o ajuta sa se ridice si ii duse paharul spre buzele uscate. Il bau tot, cu pofta. Apoi se chirci din nou in pat.
-Du-te si spune-le ca ai venit. Usuca-ti parul, sa nu racesti. Mai pune tu un lemn in soba. Si vino langa mine, sa mai vorbim...
Umplu inca un borcan cu apa si il puse pe masa. Apoi pleca in bucatarie, sa le spuna ca a venit. Isi schimba hainele in fuga, puse un prosop pe cap si se aseza langa bunica.
- Te mai doare, mamaie?
-Nu, mamaie...apa adusa de tine m-a vindecat.
Fetita mangaie increzator mana uscata a femeii- si ca prin minune, intr-o clipa se simti un om mare.
Incerca sa ridice piciorele mai sus, sa lase sa se scurga noroiul, dar marginile inalte ale cizmelor o opreau.
-De ce a trebuit sa iau cizmele astea? Pentru ea erau foarte bune, dar pentru mine, acum...mai mult ma incurc in ele! In pantofi as fi mers mult mai repede...
Talpile micute alunecau pe noroiul intrat inauntru, prin cine stie ce sparturi.
-Ce grele sunt ....Oare ea cum s-o fi descurcat cu ele?
Ii aparu in fata ochilor trupul robust, matern, vesel. Fetita zambi si continua sa se smulga din noroiul lipicios.
In padure, copacii inalti o impungeau cu picaturi mari de ploaie. Nu mai erau prietenosi, ca in zilele cu soare....acum, tepeni, isi aplecau putin frunzele, doar cat sa o tinteasca." Daca e cineva care vine dupa mine prin aer si de-asta se scurtura frunzele de ploaie?", gandi.
Nu s-a oprit, dar teama ii intrase in suflet. Si cu ochii mintii vazu fiecare cotitura a potecii, fiecare maracine peste care ar fi trebuit sa treaca daca voia sa fuga iar mai jos radacinile sub care ar fi putut sa se ascunda. Dar de ce sa se ascunda? Doar nu era nimeni in padure...
Trecu podetul vechi. Se tinu sa nu alunece. Lua cana agatata de o creanga, ingenunche si incepu sa scoata apa. Punea cu grija in bidon, sa nu verse pe langa.
Ii veni in minte ca lipit de lemnul vechi, gura fantanii, ar putea fi un sarpe care sa o prinda de mana si sa o muste. Mereu isi imagina asta. Ezita. "Serpii nu stau in fantana, mamaie", isi aduse aminte. Apoi baga cana din nou si o scoase plina cu apa.
Pe spate, hainele i se lipisera de piele. Le simtea reci, dar nu i se facuse frig. "Cred ca asa se simtea si bunicul in razboi", se incuraja ea.
Terminase. Insuruba capacul, isi smulse genunchii din namol si porni spre casa. Acum era mai greu- urca. Picioarele ii alunecau in cizme, iar cizmele ii alunecau pe pamant. Se sprijini de cateva ori in bidon, dar nu cazu. Stia ca pe drumul din piatra ii va fi mai usor...
Aproape de casa isi elibera picioarele, le puse pe iarba uda si le sterse de noroi. Lasa cizmele intr-un colt, in locul de unde le luase. Intra.
-Unde ai fost? Te-au cautat peste tot....
Vocea moale si ingrjorata ii umbri bucuria.
-La apa, raspunse incet.
Lua borcanul de pe masa si il umplu. Statea in picioare, cu mana intinsa spre mijlocul patului. Patura se ridica si cobora, ca un plaman sanatos.
-Mai vrei?
Femeia isi intoarse fata spre ea.
-Mi-ai zis ca ti-e sete, sopti fetita. Am vrut sa iti aduc apa proaspata si rece, asa cum mi-ai dat tu mereu....
Femeia intinse o mana. Fetita o ajuta sa se ridice si ii duse paharul spre buzele uscate. Il bau tot, cu pofta. Apoi se chirci din nou in pat.
-Du-te si spune-le ca ai venit. Usuca-ti parul, sa nu racesti. Mai pune tu un lemn in soba. Si vino langa mine, sa mai vorbim...
Umplu inca un borcan cu apa si il puse pe masa. Apoi pleca in bucatarie, sa le spuna ca a venit. Isi schimba hainele in fuga, puse un prosop pe cap si se aseza langa bunica.
- Te mai doare, mamaie?
-Nu, mamaie...apa adusa de tine m-a vindecat.
Fetita mangaie increzator mana uscata a femeii- si ca prin minune, intr-o clipa se simti un om mare.
miercuri, 7 mai 2008
Neputinta
Am surpat piedestalul pe care te urcasem de mii de ori, doar pentru a construi un altul...
Am fost Manole si Ana in acelasi timp, in fiecare zi...iar furtuna nu a intarzaiat sa vina cu fiecare cuvant ce trasa linii aspre, cu fiecare gest ce nu provoca decat framantari....
M-am incapatanat si am mers mai departe, imaginandu-mi ca ma vei iubi.
Mi-am pastrat pasii, sa nu fiu obosita atunci cand vei ajunge aproape.
Mi-am pitit zambetul, pentru a ti-l darui tie in fiecare dimineata.
Mi-am ucis tacerea, stiind ca-ti plac cuvintele....
Dar nu nu te-am gasit decat pe tine, mereu precaut cu iubirea...
Am fost Manole si Ana in acelasi timp, in fiecare zi...iar furtuna nu a intarzaiat sa vina cu fiecare cuvant ce trasa linii aspre, cu fiecare gest ce nu provoca decat framantari....
M-am incapatanat si am mers mai departe, imaginandu-mi ca ma vei iubi.
Mi-am pastrat pasii, sa nu fiu obosita atunci cand vei ajunge aproape.
Mi-am pitit zambetul, pentru a ti-l darui tie in fiecare dimineata.
Mi-am ucis tacerea, stiind ca-ti plac cuvintele....
Dar nu nu te-am gasit decat pe tine, mereu precaut cu iubirea...
Candva
Iubirea pe care o ai pentru un om nu ti-l face prieten.
Viata ta, povestita lui, nu il apropie.
Locul pe cere l-ai ocupat de-a drepta sau de-a stanga lui, in diverse ocazii, a fost doar intamplare...
Iar cuvintele pe care nu reusesti sa le rostesti, din cauza emotiei si din grija de a nu fi stupid, nu se vor tansforma niciodata in puntea dintre tine si el.
Viata ta, povestita lui, nu il apropie.
Locul pe cere l-ai ocupat de-a drepta sau de-a stanga lui, in diverse ocazii, a fost doar intamplare...
Iar cuvintele pe care nu reusesti sa le rostesti, din cauza emotiei si din grija de a nu fi stupid, nu se vor tansforma niciodata in puntea dintre tine si el.
marți, 6 mai 2008
Izbanda
-Pleaca! ii spuse copilul.
Ghemuit, dadu la o parte o bucata din patura, sa vada daca fusese ascultat.
Intunericul, trufas, parca se asezase mai bine, cuprinzand toate colturile camerei. Nici o pata de lumina. Veioza, aruncata sub pat in timpul jocului de dimineata, nu era de nici un folos.
-Mama avea dreptate, jocul de-a veioza e periculos. Uite, de data asta nu a mai gasit-o si acum...stau si tremur aici, ca un bebelus.
Dar daca o gasise si nu vrusese sa o mai scoata de acolo, tocmi pentru a-i arata lui ca veioza nu este un oboiect de joaca? Nu, nu avea cum....il iubea, si nu ar fi vrut sa il vada atat de speriat...Si totusi....
Frica se transforma in furie. Mainile copilului incepura sa tremure. Ar fi strigat-o, sa-i spuna ca e o lasa si ca ar fi trebuit sa scoata veioza aia pacatoasa de sub pat, dar stia ca astfel ar fi trebuit sa ii dea inca o data dreptate mamei, si nu voia asta. In plus...l-ar fi auzit, daca ar fi strigat? Nu, sigur nu -ar fi auzit....pentru ca el dormea in ultima camera de pe culuarul lung. El o alesese- asa, putea sa sara linistit in pat, fara sa il auda cineva. Dupa jocul de-a veioza, saritul in pat era pe locul doi.
A vrut sa se ridice in picioare, sa probeze vechile arcuri ale patului, dar o putere, ca o mana , ii apasa pe piept.
-Tu esti, intunericule?
Frica nu-i raspunse.Statea cuibarita in sufletul lui, ca un copil la sanul unei mame.
Pe tavan, linia de lumina lasata de o masina in trecere se stinse. Isi dadu seama- da, de la lumina prinsese curaj. Trebuia sa gaseasca o cale sa imputineze negrul din camera. Si o sa se simta foate bine, ca ziua.
Se gandi la masinuta de politie, care avea baterii si ale carei faruri se aprindeau daca apasai pe un buton. Dar o lasase departe, aruncata langa usa de la baie. Si de trenulet se plictisise repede, asa ca statiile lui luminate de fosfor stateau aruncate in debara. Alta idee? Nu...
cutia de jucarii era goala. Degeaba i-o pusese mama la capul patului, pentru ca niciodata el nu aruncase acolo nici macar o piulita. Toate jucariile, sticate sau nu, stateau aruncate prin intreaga casa.
-Si intunericul asta....acum s-a trezit sa vina? Maine aveam de gand sa fac ordine in jucarii. De ce nu a mai asteptat si el macar o noapte?
Minciuna pe care o sopti, doar-doar l-ar auzi intunericul si s-ar retrage, nu facu minuni. Ba, parca recunoscand falsul celor spuse, intunericul elibera cateva fosnete.
-Mama, tu esti?
Nu apuca sa auda raspunsul. Se ascunse sub patura moale si incepu sa planga.
De dincolo de usa, sunetul unui tren triumfator sparse tacerea:
-Uuuuuuuuuuuuuuuuu!
Copilul crezu ca viseaza. Cu ultimele puteri dadu la o parte un colt din patura si privi spre usa. Trenuletul lui de jucarie se invartea pe liniile aranjate frumos si, la fiecare statie, scotea sunete de bucurie.
-Uuuuuuuuuuu, ii raspunse copilul, cu ochii atintiti la statiile fosforescente. Uuuuuuuuuuuuuuuuuuu!
Usa se deschise incet:
-Ce-i, Andrei mama, visezi?
-Trenuletul....trenuletul!
Femeia se duse in debara, lua trenuletul si-l puse in bratele copilului. Scose de sub pat veioza, o baga in priza si o aprinse.
-Lumina.....ce bine e in lumina, mamico....
Ghemuit, dadu la o parte o bucata din patura, sa vada daca fusese ascultat.
Intunericul, trufas, parca se asezase mai bine, cuprinzand toate colturile camerei. Nici o pata de lumina. Veioza, aruncata sub pat in timpul jocului de dimineata, nu era de nici un folos.
-Mama avea dreptate, jocul de-a veioza e periculos. Uite, de data asta nu a mai gasit-o si acum...stau si tremur aici, ca un bebelus.
Dar daca o gasise si nu vrusese sa o mai scoata de acolo, tocmi pentru a-i arata lui ca veioza nu este un oboiect de joaca? Nu, nu avea cum....il iubea, si nu ar fi vrut sa il vada atat de speriat...Si totusi....
Frica se transforma in furie. Mainile copilului incepura sa tremure. Ar fi strigat-o, sa-i spuna ca e o lasa si ca ar fi trebuit sa scoata veioza aia pacatoasa de sub pat, dar stia ca astfel ar fi trebuit sa ii dea inca o data dreptate mamei, si nu voia asta. In plus...l-ar fi auzit, daca ar fi strigat? Nu, sigur nu -ar fi auzit....pentru ca el dormea in ultima camera de pe culuarul lung. El o alesese- asa, putea sa sara linistit in pat, fara sa il auda cineva. Dupa jocul de-a veioza, saritul in pat era pe locul doi.
A vrut sa se ridice in picioare, sa probeze vechile arcuri ale patului, dar o putere, ca o mana , ii apasa pe piept.
-Tu esti, intunericule?
Frica nu-i raspunse.Statea cuibarita in sufletul lui, ca un copil la sanul unei mame.
Pe tavan, linia de lumina lasata de o masina in trecere se stinse. Isi dadu seama- da, de la lumina prinsese curaj. Trebuia sa gaseasca o cale sa imputineze negrul din camera. Si o sa se simta foate bine, ca ziua.
Se gandi la masinuta de politie, care avea baterii si ale carei faruri se aprindeau daca apasai pe un buton. Dar o lasase departe, aruncata langa usa de la baie. Si de trenulet se plictisise repede, asa ca statiile lui luminate de fosfor stateau aruncate in debara. Alta idee? Nu...
cutia de jucarii era goala. Degeaba i-o pusese mama la capul patului, pentru ca niciodata el nu aruncase acolo nici macar o piulita. Toate jucariile, sticate sau nu, stateau aruncate prin intreaga casa.
-Si intunericul asta....acum s-a trezit sa vina? Maine aveam de gand sa fac ordine in jucarii. De ce nu a mai asteptat si el macar o noapte?
Minciuna pe care o sopti, doar-doar l-ar auzi intunericul si s-ar retrage, nu facu minuni. Ba, parca recunoscand falsul celor spuse, intunericul elibera cateva fosnete.
-Mama, tu esti?
Nu apuca sa auda raspunsul. Se ascunse sub patura moale si incepu sa planga.
De dincolo de usa, sunetul unui tren triumfator sparse tacerea:
-Uuuuuuuuuuuuuuuuu!
Copilul crezu ca viseaza. Cu ultimele puteri dadu la o parte un colt din patura si privi spre usa. Trenuletul lui de jucarie se invartea pe liniile aranjate frumos si, la fiecare statie, scotea sunete de bucurie.
-Uuuuuuuuuuu, ii raspunse copilul, cu ochii atintiti la statiile fosforescente. Uuuuuuuuuuuuuuuuuuu!
Usa se deschise incet:
-Ce-i, Andrei mama, visezi?
-Trenuletul....trenuletul!
Femeia se duse in debara, lua trenuletul si-l puse in bratele copilului. Scose de sub pat veioza, o baga in priza si o aprinse.
-Lumina.....ce bine e in lumina, mamico....
luni, 5 mai 2008
Poza
La sfarsitul clasei a patra ne-au scos in fata scolii sa facem fotografii. Ba cu invatatoarea, ba noi singuri, ba doar cativa prieteni.
Era soare si ne feream fetele de lumina puternica. Ne bucuram nu atat de ce se petrecea, cat de faptul ca nu eram in clasa, la ore.
Stiu ca m-am asezat in randul din spate, in spatele Panaitestilor, langa Sergiu. Nu imi placea sa ma vad in poze- nici nu cred ca facusem mai mult de cateva poze pana atunci. Ma simteam urata. As fi vrut sa fi fost bolnava, sa fi lipsit...
Mi-am facut o poza si cu tovarasa Toma, invatatoare noastra. Pentru ca toti faceau asa. Imi amintesc ca era o femeie robusta si ca m-am simtit storcita de mainile ei mari. Parca niciodata nu o vazusem atat de inalta, atat de... statuie.
Apoi ne-am luat ghiodanele si am plecat spre casa. Sincer, acum nu imi aduc aminte unde era casa mea, in ce zona a orasului. Dar stiu ca a doua zi viata a revenit la normal si ne-am asezat cuminti in banci, dis-de-dimineata. Zambetul larg al tovarasei Toma disparuse. Ramasese ea, cea pe care o stiam, o vocea putin ragusita.
Si uitasem de ziua cu pozele. Dar a intrat pe usa val-vartej un coleg si a tipat:
-Au venit pozele, l-am vazut pe pozar!
Toti am inceput sa ne foim in clasa si, chiar dupa ce clopotelul de intrare a sunat, am ramas in picioare, asteptand-o pe tovarasa.
A intrat, mare cat usa. Zambea. A pus cateva plicuri pe catedra si a inceput sa ne ia pe rand: Monica, vino la mine (Monica era sefa clasei).
Unul dupa altul s-au dus in fata catedrei si si-au ales pozele.
A venit randul meu. Aveam emotii. Ma rugam sa nu fi iesit stamba in vreo poza, sa se enerveze iar Ovidiu. Imi doream sa fiu frumoasa....
-Elena Loteanu.....
Si vocea tovarasei a rasunat metalic in urechile mele.
M-am ridicat sa ma apropii de catedra.
-Stai acolo, de ce vii? Bunica-ta vinde lapte sa te aduca la scoala si tu vrei poze? N-ai tu bani de poze....
Am vrut sa ii spun ca mamaia nu vinde nici un lapte, nimanui....dar nici un cuvant nu a atins buzele. Nici o lacrima, pleoapele.
Ii simteam pe toti uitandu-se la mine. Cu capul in jos, am fixat un punct din banca scrijelita de cateva generatii si am tacut. Pe Ovidiu mi-l inchipuiam privindu-ma triumfator...
In pauza s-au strans grupuri-grupuri sa se uite la poze. Eu am fugit la baie- o sete imaginara mai cumplita ca moartea imi aredea sufletul.
x
-Mamaie, tu vinzi lapte ca sa ma cresti?
- Nu mamaie, de ce?
-Asa a zis tovarasa Toma...
Am vazut ca s-a schimbat la fata. A plecat mormaind, si nu am inteles decat" a uitat cand pleca de aici cu traistele pline....acuma, de cand s-a despartit ma-ta de tac-tu, vand lapte..."
x
Mergeam uneori in odaita. Ma uitam cu tristete la pozele aflate sub geam, ca sa nu se murdareasaca- trei, atat cat imi permisesem....
Era soare si ne feream fetele de lumina puternica. Ne bucuram nu atat de ce se petrecea, cat de faptul ca nu eram in clasa, la ore.
Stiu ca m-am asezat in randul din spate, in spatele Panaitestilor, langa Sergiu. Nu imi placea sa ma vad in poze- nici nu cred ca facusem mai mult de cateva poze pana atunci. Ma simteam urata. As fi vrut sa fi fost bolnava, sa fi lipsit...
Mi-am facut o poza si cu tovarasa Toma, invatatoare noastra. Pentru ca toti faceau asa. Imi amintesc ca era o femeie robusta si ca m-am simtit storcita de mainile ei mari. Parca niciodata nu o vazusem atat de inalta, atat de... statuie.
Apoi ne-am luat ghiodanele si am plecat spre casa. Sincer, acum nu imi aduc aminte unde era casa mea, in ce zona a orasului. Dar stiu ca a doua zi viata a revenit la normal si ne-am asezat cuminti in banci, dis-de-dimineata. Zambetul larg al tovarasei Toma disparuse. Ramasese ea, cea pe care o stiam, o vocea putin ragusita.
Si uitasem de ziua cu pozele. Dar a intrat pe usa val-vartej un coleg si a tipat:
-Au venit pozele, l-am vazut pe pozar!
Toti am inceput sa ne foim in clasa si, chiar dupa ce clopotelul de intrare a sunat, am ramas in picioare, asteptand-o pe tovarasa.
A intrat, mare cat usa. Zambea. A pus cateva plicuri pe catedra si a inceput sa ne ia pe rand: Monica, vino la mine (Monica era sefa clasei).
Unul dupa altul s-au dus in fata catedrei si si-au ales pozele.
A venit randul meu. Aveam emotii. Ma rugam sa nu fi iesit stamba in vreo poza, sa se enerveze iar Ovidiu. Imi doream sa fiu frumoasa....
-Elena Loteanu.....
Si vocea tovarasei a rasunat metalic in urechile mele.
M-am ridicat sa ma apropii de catedra.
-Stai acolo, de ce vii? Bunica-ta vinde lapte sa te aduca la scoala si tu vrei poze? N-ai tu bani de poze....
Am vrut sa ii spun ca mamaia nu vinde nici un lapte, nimanui....dar nici un cuvant nu a atins buzele. Nici o lacrima, pleoapele.
Ii simteam pe toti uitandu-se la mine. Cu capul in jos, am fixat un punct din banca scrijelita de cateva generatii si am tacut. Pe Ovidiu mi-l inchipuiam privindu-ma triumfator...
In pauza s-au strans grupuri-grupuri sa se uite la poze. Eu am fugit la baie- o sete imaginara mai cumplita ca moartea imi aredea sufletul.
x
-Mamaie, tu vinzi lapte ca sa ma cresti?
- Nu mamaie, de ce?
-Asa a zis tovarasa Toma...
Am vazut ca s-a schimbat la fata. A plecat mormaind, si nu am inteles decat" a uitat cand pleca de aici cu traistele pline....acuma, de cand s-a despartit ma-ta de tac-tu, vand lapte..."
x
Mergeam uneori in odaita. Ma uitam cu tristete la pozele aflate sub geam, ca sa nu se murdareasaca- trei, atat cat imi permisesem....
duminică, 4 mai 2008
Prima poveste
Copilul sari gardul fara a se zgaria.
-Ura, am reusit! tipa el. Dar nimeni nu-i raspunse. Ecoul, se ascunsese si el.
Nimeni sa-i fie partas.
-Daca ii voi spune lui Damian, ma va crede?
Bucuria de a fi ajuns inauntru disparu. Daca Damian nu il va crede, pentru ce a mai sarit gardul? si pentru ce s-a ascuns de mama lui, mintind-o ca se duce la joaca? Dar locul asta nu era o joaca? Nu, categoric nu, pentru ca era un loc interzis.
Isi aduse aminte de chipul mamei lui, speriata la gandul ca s-a apropiat de gard:
-Niciodata, dar niciodata sa nu mai treci pe acolo, ai inteles?
Zgaltaitura pe care a simti-o imediat l-a facut sa raspunda fara sa gandeasca" da, mama, am inteles..."
Dar de atunci locul imprejmuit devenise scopul fiecarei zi. Trebuia sa afle ce era dincolo, de ce se temeau oamenii.
-Mama, acolo sunt caini fiorosi?
-Nu, nu sunt caini.
-Mama, de ce nu am voie sa merg acolo, pamantul e otravit?
-Nu, nu e otravit.
Niciodata nu primise ca raspuns mai mult decat "nu". Nimeni nu a incercat sa ii raspunda la o simpla intrebare, la cea care ii macina mintea de ceva vreme. Asa ca in dimineata asta s-a furisat pe langa gard si, pe acolo unde ochise o gaura in plasa, s-a strecurat cu atentie.
Teren gol. Nimic. Nici un ochi de apa, nici o adiere de vand. Curios, nici un cant de pasare.
-Am ajuns in alta lume? se intreba baiatul. Gandul nu-i raspunse. Nimeni nu-i raspunse.
-Hei, e cineva zici?
Isi aduse aminte de tatal lui, care in fiecare zi intra in casa cu intrebarea asta pe buze. Si, in fiecarezi, primea ca raspuns un "bauuuuuu" iesit de dupa usa sau din cutia de lemn aflata pe hol.
Baiatul nu primi nici un "bau". Nimic.
Incepu sa i se faca frica, dar curiozitatea de a cerceta locul nu facu decat sa il impinga mai departe, spre gardul din partea cealalta.
Pasea, de teama ca zgomotul pe care il facea sa nu trezeasca monstrii ascunsi in pamant. Vazuse el mai demult, intr-un film vechi, cum la cea mai mica atingere a solului umbre miscatoare se iscau din loc in loc, ca si cum zgomotele ar fi rupt lanturi ce le tineau ascunse fantome.
Pana la gardul celalalt nu s-a intamplat nimic.
-Mama avea dreptate, nu sunt caini aici, gandi copilul. Nici otrava nu e, ca as fi murit.
A vrut sa plece; nu gasise nimic din extraordinarul pe care si-l imaginase.
-Oare unde e locul prin care am intrat? se intreba el.
Si dintr-o data vazu cum din gardul de departe aparu un alt gard, si un altul , si un altul. Fiecare, din ce in ce mai aproape de el.
A incercat sa strige, dar vocea a ramas agatata de cordele vocale.
-Nu inteleg nimic....mai bine erau caini, as fi reusit sa ma imprietenesc cu ei....dar cu niste garduri? Ce sa le spun, ca sa nu ma striveasca?
Nu-i veni nici o idee. Le privea cu veneau spre el, unul cate unul, din ce in ce mai aproape. -Daca reuseste vreunul sa ma atinga, nu voi mai avea scapare.
De unde ii venise ideea asta? Cu siguranta de sus, din moment ce de jur imprejurul lui nu ramasese loc sa treaca nici macar o litera...
Incurajat, se uita la pata de albastru, singura martora a experientei sale.
- Va iubesc....te iubesc....gardule, pentru ca vrei sa raman cu tine, eu te iubesc...
Copilul nu mai auzi decat suspinul mamei sale, si se topi intr-un somn adanc....
-Ura, am reusit! tipa el. Dar nimeni nu-i raspunse. Ecoul, se ascunsese si el.
Nimeni sa-i fie partas.
-Daca ii voi spune lui Damian, ma va crede?
Bucuria de a fi ajuns inauntru disparu. Daca Damian nu il va crede, pentru ce a mai sarit gardul? si pentru ce s-a ascuns de mama lui, mintind-o ca se duce la joaca? Dar locul asta nu era o joaca? Nu, categoric nu, pentru ca era un loc interzis.
Isi aduse aminte de chipul mamei lui, speriata la gandul ca s-a apropiat de gard:
-Niciodata, dar niciodata sa nu mai treci pe acolo, ai inteles?
Zgaltaitura pe care a simti-o imediat l-a facut sa raspunda fara sa gandeasca" da, mama, am inteles..."
Dar de atunci locul imprejmuit devenise scopul fiecarei zi. Trebuia sa afle ce era dincolo, de ce se temeau oamenii.
-Mama, acolo sunt caini fiorosi?
-Nu, nu sunt caini.
-Mama, de ce nu am voie sa merg acolo, pamantul e otravit?
-Nu, nu e otravit.
Niciodata nu primise ca raspuns mai mult decat "nu". Nimeni nu a incercat sa ii raspunda la o simpla intrebare, la cea care ii macina mintea de ceva vreme. Asa ca in dimineata asta s-a furisat pe langa gard si, pe acolo unde ochise o gaura in plasa, s-a strecurat cu atentie.
Teren gol. Nimic. Nici un ochi de apa, nici o adiere de vand. Curios, nici un cant de pasare.
-Am ajuns in alta lume? se intreba baiatul. Gandul nu-i raspunse. Nimeni nu-i raspunse.
-Hei, e cineva zici?
Isi aduse aminte de tatal lui, care in fiecare zi intra in casa cu intrebarea asta pe buze. Si, in fiecarezi, primea ca raspuns un "bauuuuuu" iesit de dupa usa sau din cutia de lemn aflata pe hol.
Baiatul nu primi nici un "bau". Nimic.
Incepu sa i se faca frica, dar curiozitatea de a cerceta locul nu facu decat sa il impinga mai departe, spre gardul din partea cealalta.
Pasea, de teama ca zgomotul pe care il facea sa nu trezeasca monstrii ascunsi in pamant. Vazuse el mai demult, intr-un film vechi, cum la cea mai mica atingere a solului umbre miscatoare se iscau din loc in loc, ca si cum zgomotele ar fi rupt lanturi ce le tineau ascunse fantome.
Pana la gardul celalalt nu s-a intamplat nimic.
-Mama avea dreptate, nu sunt caini aici, gandi copilul. Nici otrava nu e, ca as fi murit.
A vrut sa plece; nu gasise nimic din extraordinarul pe care si-l imaginase.
-Oare unde e locul prin care am intrat? se intreba el.
Si dintr-o data vazu cum din gardul de departe aparu un alt gard, si un altul , si un altul. Fiecare, din ce in ce mai aproape de el.
A incercat sa strige, dar vocea a ramas agatata de cordele vocale.
-Nu inteleg nimic....mai bine erau caini, as fi reusit sa ma imprietenesc cu ei....dar cu niste garduri? Ce sa le spun, ca sa nu ma striveasca?
Nu-i veni nici o idee. Le privea cu veneau spre el, unul cate unul, din ce in ce mai aproape. -Daca reuseste vreunul sa ma atinga, nu voi mai avea scapare.
De unde ii venise ideea asta? Cu siguranta de sus, din moment ce de jur imprejurul lui nu ramasese loc sa treaca nici macar o litera...
Incurajat, se uita la pata de albastru, singura martora a experientei sale.
- Va iubesc....te iubesc....gardule, pentru ca vrei sa raman cu tine, eu te iubesc...
Copilul nu mai auzi decat suspinul mamei sale, si se topi intr-un somn adanc....
Din nimic, nimicul
Sa spun adevarul…pentru ca ne mintim unul pe altul…
Dupa ce mori, trecututl, oricat de negru, se insenineaza. Pentru ea nu am sa-l inseninez, caci s-ar inegura prezentul tau.
Am copilarit impreuna doar sase ani, timp in are am fost in grija ta. Tot ce mi se intampla era responsabilitatea ta. De parinti nu imi aduc aminte, nu ii vad implicate in cresterea mea. Din primii sase ani imi amintesc doar de un drum la bunici, cand strugurii buni erau facuti. Si de tine- ori ca te bateam, ori ca incercam sa ii fac pe ei sa te bata. Si da, de ei, avand invitati si punandu-m sa spun porcarii. Dar de ei alaturi de noi- nu. Nimic. Si nu cred ca mi s-a sters memoria.
Incerci acum sa iei responsabilitatea unor alegeri pe care nu le-ai facut tu. Ai fost bagata mizerabi intr-o situatie ce nu-ti apartinea. “a implinit zece ani, are dreptul sa aleaga cu cine sa stea”. Asta am auzit de milioane de ori de la cei ce ar fi trebuit sa ma invete despre familie, despre parinti. Nu, doar ca tu ai avut posibilitatea sa alegi si eu nu. Cateodata mi se spunea ca tu ai ales binele si eu raul. Ca tie iti este foarte usor si mie mai greu….Chiar si acum, dupa zeci de ani, aud lume ce mai-mai sa imi planga de mila….si nu ii inteleg.
Am copilarit sustinuta de minciuna. De lasitatea lor. De iresponsabilitatea lor. De egoismul lor. Am copilarit fara tine….
Faptul ca isi plangea de mila nu ajuta. Nu sterge golul anilor in care nu te-am vazut, sora fiindu-mi. Nu sterge rasetele ironice ale colegilor de clasa, nici faptul ca ma ocoleau, ca si cum as fi avut ciuma. Nu sterge mila profesorilor. Nu sterge faptul ca eram intrebata” ah, tu a o sora mai mare, nu-I asa?” si eu paspundeam sec “da”, desi in sufletul meu nu te cunosteam deloc- erai o straina. Nu sterge zecile de mutre pe care a trebuit sa le cunosc, fata fiind. Nu sterge nesiguranta traita zilnic. Nu sterge sacii cu haine carati dintr-o parte in alta, de cateva ori pe an. Nu sterge rolurile pe care trebuia sa le joc mereu, ca sa fiu in rand cu ceilalti. Nu sterge nimic. Erau vaicarelile unui om egoist, care o viata intreaga s-a uitat numai si numai la el- nici in stanga, nici in dreapta, nici in sus, nici in jos. Nu a renuntat a nimic si a facut din viata devenita mizera un motiv de a se plange- nimic mai mult.
Cat despre cealalta parte a povestii….un om ce inca se mai minte ca alta solutie nu a existat. Eu insa ma intreb daca e adevarat ca din delegatii se intorcea acasa cu cate o “cunostinta”, femeie, si daca e adevarat ca ea alunecat si s-a lovit la cap sau a fost batuta mar, si daca e adevarat ca sticlele erau golite chiar inainte de a fi avut loc nunta sau au inceput sa se goleasca pemtru ca un loc din pat era permanent gol…..
Ceea ce nu ma intreb, pentru ca stiu, e faptul ca despartirea a avut loc inaintea divortului. Ca noi am fost imaprtite de un om ce nu avea loc in discutia asta. “daca e un copil la un parinte si altul la celalalt, nu mai plateste nimeni nimic”. Pentru o amarata de pensie alimentara au schimbat doua vieti, au despartit doua suflete. Si tot va veni vremea in care voi intreba” daca ea a fost nemernica de ce m-ai lasat pe mine, copil de sase ani, sa-I raman aproape?” . Raspunsul “tu ai vrut, ca eu am incercat “ nu e acceptat din start….
Doi oameni care nu au fost niciodata parinti. Nu s-au vazut decat pe ei. S-au mintit, au dat vina unul pe altul, s-a vaitat unul de ce i-a facut celalalt. La atat s-a redus viata lor. Pe noi nu ne-au vazut niciodata.
Iar daca tu vei indrazni sa iei asupra ta mizeriile pe care le-au facut ei, am sa vin intr-un suflet si am sa iti povestesc de mii de ori tot ce s-a intamplat. Am sa iti aduc aminte de toate drumurile pe care ni le-au inchis, de toate noptile pe care le-am plans, tu intr-o parte si eu in alta si de toate zilele in care ei s-au distrat, fiecare cum a stiut mai bine.
Sa nu care cumva sa te uiti in urma si sa le plangi de mila. Nimanui. Tu ai drumul tau. Nu ai facut decat sa traiesti urmarea greselilor facute de ei. Trebuie sa te uiti la tine, macar o data in viata, si sa te gandesti cum vrei sa traiesti. Si sa faci pasi care sa te puna in lumina, nu sa te ascunda in trecut!
sâmbătă, 3 mai 2008
Vacanta
Pana atunci, doar de Paste si de Craciun se luau prosoapele de pe pereti si se spalau ori se schimbau paiele din paturi. In vara aia, pentru ei, tu ai fost o alta sarbatoare....
Mamaia era emotionata. Spunea "Ai auzit? O sa vina S., fata cea mare, la noi" cu atata bucurie, incat mi se facea sufletul mic. Tataia, din coltul patului, nu mai povestea intamplari din razboi, ci lucruri din copilaria ta...
Invatasem pe de rost: ca iti incalzea laptele la piept, nu il punea pe soba, ca sa fie la cea mai buna temperatura....ca ai facut intr-o noapte febra si au tras o sperietura de moarte, dar ti-ai revenit....ca ai facut pojar si te-au tinut in casa, dar cu frica sa nu iti rupi vreo buba si sa ramai cu semne, "ca deh, nu era copilul nostru"....ca erai, pentru ei, "bulgare de zapada"...
Nici eu nu am stat degeaba. Am pus cenusa in sticla de la lampa si am inceput sa o mozolesc. "Incet, mamaie, sa nu se sparga". Nu s-a spart, pentru ca am fost mai atenta ca niciodata- era primirea ta.
Ai ajuns. Te-am cercetat si am gasit "bulgarele" lor . Eu, mica si negricioasa, agitata, cu jocuri baietesti in cap. Tu, inaltuta si cu pielea alba, ca de lapte, neatinsa de soare sau de maracini. Mi s-a facut rusine de mine. Mi-am privit picioarele pline de zgarieturi si m-am rugat sa scap de dungile rosiatice, ca sa fiu ca tine...
Ti-ai asezat geanta cu lucruri langa soba. Acolo a ramas tot timpul, desi eu imi imaginasem, inainte sa vii, ca o sa iti pui lucrurile in sifonier . Asa credeam noi toti, ca tu, "la oras", ai sifonier si l-am aranjat si eu pe cel facut de tataie, din odaita. Nu te-ai atins de el. Iti scoteai lucrurile pe pat si apoi te intorceai cu spatele la mine, ca sa te schimbi. Plecam, sa nu te incomodez, dar ramanea curiozitatea de a te vedea.
Ai vrut sa dormi in fanar. Dintr-o bataie din palme, toate din pat au fost ridicate pe scara si puse sus. Acolo, mai mult decat oriunde, te simteam ca mine- linistita.
M-as fi jucat cu tine unul din jocurile mele baietoase- sa vinzi iarba la stalp, sa arunci cu piatra cat ai sus, sa scrii pe copaci cu cutitul. dar nu aveam voie....
Despre vacanta ta in deal, cred ca singura, imi mai amintesc de povestea mortii colegului tau de liceu... Credeam ca asta e cauza privirii tale triste si m-am intristat si eu, doar ca sa fiu ca tine....
Mamaia era emotionata. Spunea "Ai auzit? O sa vina S., fata cea mare, la noi" cu atata bucurie, incat mi se facea sufletul mic. Tataia, din coltul patului, nu mai povestea intamplari din razboi, ci lucruri din copilaria ta...
Invatasem pe de rost: ca iti incalzea laptele la piept, nu il punea pe soba, ca sa fie la cea mai buna temperatura....ca ai facut intr-o noapte febra si au tras o sperietura de moarte, dar ti-ai revenit....ca ai facut pojar si te-au tinut in casa, dar cu frica sa nu iti rupi vreo buba si sa ramai cu semne, "ca deh, nu era copilul nostru"....ca erai, pentru ei, "bulgare de zapada"...
Nici eu nu am stat degeaba. Am pus cenusa in sticla de la lampa si am inceput sa o mozolesc. "Incet, mamaie, sa nu se sparga". Nu s-a spart, pentru ca am fost mai atenta ca niciodata- era primirea ta.
Ai ajuns. Te-am cercetat si am gasit "bulgarele" lor . Eu, mica si negricioasa, agitata, cu jocuri baietesti in cap. Tu, inaltuta si cu pielea alba, ca de lapte, neatinsa de soare sau de maracini. Mi s-a facut rusine de mine. Mi-am privit picioarele pline de zgarieturi si m-am rugat sa scap de dungile rosiatice, ca sa fiu ca tine...
Ti-ai asezat geanta cu lucruri langa soba. Acolo a ramas tot timpul, desi eu imi imaginasem, inainte sa vii, ca o sa iti pui lucrurile in sifonier . Asa credeam noi toti, ca tu, "la oras", ai sifonier si l-am aranjat si eu pe cel facut de tataie, din odaita. Nu te-ai atins de el. Iti scoteai lucrurile pe pat si apoi te intorceai cu spatele la mine, ca sa te schimbi. Plecam, sa nu te incomodez, dar ramanea curiozitatea de a te vedea.
Ai vrut sa dormi in fanar. Dintr-o bataie din palme, toate din pat au fost ridicate pe scara si puse sus. Acolo, mai mult decat oriunde, te simteam ca mine- linistita.
M-as fi jucat cu tine unul din jocurile mele baietoase- sa vinzi iarba la stalp, sa arunci cu piatra cat ai sus, sa scrii pe copaci cu cutitul. dar nu aveam voie....
Despre vacanta ta in deal, cred ca singura, imi mai amintesc de povestea mortii colegului tau de liceu... Credeam ca asta e cauza privirii tale triste si m-am intristat si eu, doar ca sa fiu ca tine....
vineri, 2 mai 2008
Prezent
Azi simt nevoia sa scriu despre tine....
Pana acum mi-am amintit lucruri despre copilarie, despre oamenii care au avut grija de mine copil fiind.
Azi ma uit la tine, omul ce are grija de mine. Si, oricat de departe ar parea ca esti, niciodata nu ai iesit din "cutiuta", locul din sufletul meu unde imi pastrez sufletele pretioase....
Am crescut. Amandoua. Separat am crescut. Nici macar ca prietene, pentru ca ne vedeam foarte rar. Aproape deloc. Imi aduc aminte de ziua ta...nu stiu ce varsta implineai. Imi cumparase mama o rochie cu volanas, roz, sa nu ma vedeti urata si saraca. M-a pus sa aleg un cadou si, cum erai "prea mare" pentru jucarii, am zis ca voi lua un bibelou. L-am ales pe cel cu doua pisici culcate una langa alta. Iti mai amintesti? Erau stupide, dar mie mi-au placut. mama a zis ca sunt frumoase, "sunt ca voi, doua". Stiu ca am dat peste bibeloul ala cativa ani mai tarziu, in vitrina matusii noastre. Nu m-am suparat pe tine, stiam ca nu tu faci regulile. Dar m-as fi bucurat sa ai si acum porcariile alea de pisici, pentru care m-am fatait ceva timp in fata zecilor de bibelouri si pentru ca am ascuns in ele un pic din sufletul meu emotionat...:)
Cand m-am intors acasa m-au intrebat ce faceai, daca erai bine. Tot timpul plangeau dupa tine....mamaia mai mult, e drept....Ziceau ca li se facea dor. Cateodata ma si suparam, ascultam "am crescut-o de la cinci zile" de atatea ori incat ma simteam mai putin iubita....dar acum imi dau seama ca vorbele astea nu aveau nici un scop.....era doar durere ascunsa in spatele unor cuvinte....
Copil fiind iti simteam lipsa mai ales cand trebuia sa ma joc. Puneam scaunul mic in mijlocul camerei si iti lasam si tie una-doua papusi. Nu pe Irinel, preferatul meu. E drept ca intotdeauna le luam inapoi sau ti le bateam, dar dat fiind ca nu erai prezenta, se intelege...:)
Mai stiu ca a vorbit cu mamaia cand ai mers la ea la spital. Ultima voastra discutie? Ti-a zis ca ma lasa tie in grija. A gresit.....erai doar un copil si tu. Ti-a pus pe umeri o mare raspundere. Dar nu cred ca atunci avea incredere si iubire mai mare pentru altcineva....poate ca doar a vrut sa ne apropie....
Mi-am dorit, de cand ma stiu, sa fii fericita. Si am sa imi doresc asta intreaga viata. Oriunde as fi. Pentru ca tu esti sora mea, singura mea familie.
Pana acum mi-am amintit lucruri despre copilarie, despre oamenii care au avut grija de mine copil fiind.
Azi ma uit la tine, omul ce are grija de mine. Si, oricat de departe ar parea ca esti, niciodata nu ai iesit din "cutiuta", locul din sufletul meu unde imi pastrez sufletele pretioase....
Am crescut. Amandoua. Separat am crescut. Nici macar ca prietene, pentru ca ne vedeam foarte rar. Aproape deloc. Imi aduc aminte de ziua ta...nu stiu ce varsta implineai. Imi cumparase mama o rochie cu volanas, roz, sa nu ma vedeti urata si saraca. M-a pus sa aleg un cadou si, cum erai "prea mare" pentru jucarii, am zis ca voi lua un bibelou. L-am ales pe cel cu doua pisici culcate una langa alta. Iti mai amintesti? Erau stupide, dar mie mi-au placut. mama a zis ca sunt frumoase, "sunt ca voi, doua". Stiu ca am dat peste bibeloul ala cativa ani mai tarziu, in vitrina matusii noastre. Nu m-am suparat pe tine, stiam ca nu tu faci regulile. Dar m-as fi bucurat sa ai si acum porcariile alea de pisici, pentru care m-am fatait ceva timp in fata zecilor de bibelouri si pentru ca am ascuns in ele un pic din sufletul meu emotionat...:)
Cand m-am intors acasa m-au intrebat ce faceai, daca erai bine. Tot timpul plangeau dupa tine....mamaia mai mult, e drept....Ziceau ca li se facea dor. Cateodata ma si suparam, ascultam "am crescut-o de la cinci zile" de atatea ori incat ma simteam mai putin iubita....dar acum imi dau seama ca vorbele astea nu aveau nici un scop.....era doar durere ascunsa in spatele unor cuvinte....
Copil fiind iti simteam lipsa mai ales cand trebuia sa ma joc. Puneam scaunul mic in mijlocul camerei si iti lasam si tie una-doua papusi. Nu pe Irinel, preferatul meu. E drept ca intotdeauna le luam inapoi sau ti le bateam, dar dat fiind ca nu erai prezenta, se intelege...:)
Mai stiu ca a vorbit cu mamaia cand ai mers la ea la spital. Ultima voastra discutie? Ti-a zis ca ma lasa tie in grija. A gresit.....erai doar un copil si tu. Ti-a pus pe umeri o mare raspundere. Dar nu cred ca atunci avea incredere si iubire mai mare pentru altcineva....poate ca doar a vrut sa ne apropie....
Mi-am dorit, de cand ma stiu, sa fii fericita. Si am sa imi doresc asta intreaga viata. Oriunde as fi. Pentru ca tu esti sora mea, singura mea familie.
miercuri, 30 aprilie 2008
Un singur sfarsit
Intind mainile pe trupuri osoase, scoase din tolbe de vant...
- Ma ustura singuratatea ta...intr-o viata nu ai avut nici un prieten....doar oameni ce te ocoleau atunci cand pierdeai rostul....
- Ma zgarie oftatul tau… Din doi copii nici unul nu a pastrat drumul drept…
- Tacerea ta ma raneste...Nu povesteai decat de vremea razboiului, desi intreaga viata ti-a fost mai mult decat front...
vineri, 25 aprilie 2008
Lucruri
Ce mandra eram de…
Caciula rosie, rosu aprins, din blana artificiala. Mare. Ma simteam eschimos…. Ii legam “urechile” sub barba si plecam tantosa la drum…
Cizmele rosii, din cauciuc, cu blana maronie pe margine. Le-am terfelit si iarna si vara “ ninge, iau cizmele rosii, calduroase”, “ploua, trebuie sa iau cizmele rosii, sa nu intre apa”. Cand au ramas mici tot nu m-am dat batuta: le-am scos “ciorapul” si, chiar fara blana, au ramas preferatele mele.
Jacheta gri. Abia ti-o luasesi si ti-am confiscat-o. Era mare,larga, intram toata in ea. Dar imi placea. Eram in clasa a opta si am luat-o la scoala, pentru ca altfel nu ai fi avut viata cu mine. De atunci, de la "prima iesire", jacheta si-a schimbat proprietarul...
Opinci...mi-ai luat niste opinci mov, si nici un copil nu avea...
Vinovata...
Mi-ai luat o rochie alba. M-ai intrebat de cateva ori daca imi place si am zis ca da. Dar nu am purtat-o niciodata. Si, pentru ca stiam ca ai dat bani pe ea, am pastrat-o. Asa am stiut eu sa iti multumesc….
Regret
Am primit niste lucruri printre care o pereche de blugi bleu, un tricou pe care scria "Costa Rica" si o pereche de adidasi "Adidas", alb cu trei dungi rosii...
Pentru ele, pentru a le face noi, v-am ocarat....
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
