Mama era in spital. Sau nu mai aveam unde sa stam….nu imi aduc aminte precis ce s-a intamplat.
Stiu doar ca era iarna. Nu ati vrut “sa pierd scoala” si a trebuit sa fac naveta cateva luni.
Ma trezeam dimineata, in jur de ora 5. Ma imbracai gros si porneam la drum- fie cu nenea Ion, daca era in schimbul I, fie cu tine.
Nu vedeam niciodata poteca. Cautam pasii celui dinaintea mea si spuneam, din cand in cand: “fa-i mai mici, ca nu ajung”. Apoi inchideam gura si ma odiheam in hainele multe, incommode, pana cand ajungeam la statie. Acolo cautam maracinii ce ieseau de sub zapada si ma intrebam, de fiecare data, cine ar trebui sa ii coseasca, asa cum face tataie in gradina.
In autobuz, ascunsa printre picioarele oamenilor mari, numaram statiile- la veterinar, la scoala, la primarie si la bascov. La fiecare auzeam” nu mai impinge asa, nu vezi ca e un copil aici?”. Ma foiam, plina de importanta.
Dupa scoala alergam sa nu pierd autobuzul de trei si un sfert. Imi pastram timp sa trec si pe la casa de bilete, unde era “prietena mea”. Nu stiam cum o cheama. Ii placeau copiii. Am intrebat-o de ce nu are unul si mi-a raspuns ca e necasatorita.
Ma lua langa ea, sa imi fie mai cald. Ii povesteam cum a fost la soala. Mai si “ infloream”, sa o fac sa rada… Ma asculta zambind, uneori intrerupta de vreun calator ce voia bilete. In zilele aglomerate, cand era coada mare la bilete, stateam in spatele geamului si o priveam. Mi-era bine. Mai venea cate un sofer si o intreba cine sunt, dupa care imi ciufulea parul, prietenos...
Invatasem si numele soferilor, dar acum nu le mai stiu. Imi aduc aminte doar ca uneori nu imi taxau biletul si ti-l dadeam cu mare bucurie: economisisem banuti. Il impatureai si mi-l bagai inapoi in buzunar, ca sa am pentru ziua de maine.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu