Prima poveste

Copilul sari gardul fara a se zgaria.
-Ura, am reusit! tipa el. Dar nimeni nu-i raspunse. Ecoul, se ascunsese si el.
Nimeni sa-i fie partas.
-Daca ii voi spune lui Damian, ma va crede?
Bucuria de a fi ajuns inauntru disparu. Daca Damian nu il va crede, pentru ce a mai sarit gardul? si pentru ce s-a ascuns de mama lui, mintind-o ca se duce la joaca? Dar locul asta nu era o joaca? Nu, categoric nu, pentru ca era un loc interzis.
Isi aduse aminte de chipul mamei lui, speriata la gandul ca s-a apropiat de gard:
-Niciodata, dar niciodata sa nu mai treci pe acolo, ai inteles?
Zgaltaitura pe care a simti-o imediat l-a facut sa raspunda fara sa gandeasca" da, mama, am inteles..."
Dar de atunci locul imprejmuit devenise scopul fiecarei zi. Trebuia sa afle ce era dincolo, de ce se temeau oamenii.
-Mama, acolo sunt caini fiorosi?
-Nu, nu sunt caini.
-Mama, de ce nu am voie sa merg acolo, pamantul e otravit?
-Nu, nu e otravit.
Niciodata nu primise ca raspuns mai mult decat "nu". Nimeni nu a incercat sa ii raspunda la o simpla intrebare, la cea care ii macina mintea de ceva vreme. Asa ca in dimineata asta s-a furisat pe langa gard si, pe acolo unde ochise o gaura in plasa, s-a strecurat cu atentie.
Teren gol. Nimic. Nici un ochi de apa, nici o adiere de vand. Curios, nici un cant de pasare.
-Am ajuns in alta lume? se intreba baiatul. Gandul nu-i raspunse. Nimeni nu-i raspunse.
-Hei, e cineva zici?
Isi aduse aminte de tatal lui, care in fiecare zi intra in casa cu intrebarea asta pe buze. Si, in fiecarezi, primea ca raspuns un "bauuuuuu" iesit de dupa usa sau din cutia de lemn aflata pe hol.
Baiatul nu primi nici un "bau". Nimic.
Incepu sa i se faca frica, dar curiozitatea de a cerceta locul nu facu decat sa il impinga mai departe, spre gardul din partea cealalta.
Pasea, de teama ca zgomotul pe care il facea sa nu trezeasca monstrii ascunsi in pamant. Vazuse el mai demult, intr-un film vechi, cum la cea mai mica atingere a solului umbre miscatoare se iscau din loc in loc, ca si cum zgomotele ar fi rupt lanturi ce le tineau ascunse fantome.
Pana la gardul celalalt nu s-a intamplat nimic.
-Mama avea dreptate, nu sunt caini aici, gandi copilul. Nici otrava nu e, ca as fi murit.
A vrut sa plece; nu gasise nimic din extraordinarul pe care si-l imaginase.
-Oare unde e locul prin care am intrat? se intreba el.
Si dintr-o data vazu cum din gardul de departe aparu un alt gard, si un altul , si un altul. Fiecare, din ce in ce mai aproape de el.
A incercat sa strige, dar vocea a ramas agatata de cordele vocale.
-Nu inteleg nimic....mai bine erau caini, as fi reusit sa ma imprietenesc cu ei....dar cu niste garduri? Ce sa le spun, ca sa nu ma striveasca?
Nu-i veni nici o idee. Le privea cu veneau spre el, unul cate unul, din ce in ce mai aproape. -Daca reuseste vreunul sa ma atinga, nu voi mai avea scapare.
De unde ii venise ideea asta? Cu siguranta de sus, din moment ce de jur imprejurul lui nu ramasese loc sa treaca nici macar o litera...

Incurajat, se uita la pata de albastru, singura martora a experientei sale.
- Va iubesc....te iubesc....gardule, pentru ca vrei sa raman cu tine, eu te iubesc...

Copilul nu mai auzi decat suspinul mamei sale, si se topi intr-un somn adanc....