Izbanda

-Pleaca! ii spuse copilul.
Ghemuit, dadu la o parte o bucata din patura, sa vada daca fusese ascultat.
Intunericul, trufas, parca se asezase mai bine, cuprinzand toate colturile camerei. Nici o pata de lumina. Veioza, aruncata sub pat in timpul jocului de dimineata, nu era de nici un folos.
-Mama avea dreptate, jocul de-a veioza e periculos. Uite, de data asta nu a mai gasit-o si acum...stau si tremur aici, ca un bebelus.
Dar daca o gasise si nu vrusese sa o mai scoata de acolo, tocmi pentru a-i arata lui ca veioza nu este un oboiect de joaca? Nu, nu avea cum....il iubea, si nu ar fi vrut sa il vada atat de speriat...Si totusi....
Frica se transforma in furie. Mainile copilului incepura sa tremure. Ar fi strigat-o, sa-i spuna ca e o lasa si ca ar fi trebuit sa scoata veioza aia pacatoasa de sub pat, dar stia ca astfel ar fi trebuit sa ii dea inca o data dreptate mamei, si nu voia asta. In plus...l-ar fi auzit, daca ar fi strigat? Nu, sigur nu -ar fi auzit....pentru ca el dormea in ultima camera de pe culuarul lung. El o alesese- asa, putea sa sara linistit in pat, fara sa il auda cineva. Dupa jocul de-a veioza, saritul in pat era pe locul doi.
A vrut sa se ridice in picioare, sa probeze vechile arcuri ale patului, dar o putere, ca o mana , ii apasa pe piept.
-Tu esti, intunericule?
Frica nu-i raspunse.Statea cuibarita in sufletul lui, ca un copil la sanul unei mame.
Pe tavan, linia de lumina lasata de o masina in trecere se stinse. Isi dadu seama- da, de la lumina prinsese curaj. Trebuia sa gaseasca o cale sa imputineze negrul din camera. Si o sa se simta foate bine, ca ziua.
Se gandi la masinuta de politie, care avea baterii si ale carei faruri se aprindeau daca apasai pe un buton. Dar o lasase departe, aruncata langa usa de la baie. Si de trenulet se plictisise repede, asa ca statiile lui luminate de fosfor stateau aruncate in debara. Alta idee? Nu...
cutia de jucarii era goala. Degeaba i-o pusese mama la capul patului, pentru ca niciodata el nu aruncase acolo nici macar o piulita. Toate jucariile, sticate sau nu, stateau aruncate prin intreaga casa.
-Si intunericul asta....acum s-a trezit sa vina? Maine aveam de gand sa fac ordine in jucarii. De ce nu a mai asteptat si el macar o noapte?
Minciuna pe care o sopti, doar-doar l-ar auzi intunericul si s-ar retrage, nu facu minuni. Ba, parca recunoscand falsul celor spuse, intunericul elibera cateva fosnete.
-Mama, tu esti?
Nu apuca sa auda raspunsul. Se ascunse sub patura moale si incepu sa planga.

De dincolo de usa, sunetul unui tren triumfator sparse tacerea:
-Uuuuuuuuuuuuuuuuu!
Copilul crezu ca viseaza. Cu ultimele puteri dadu la o parte un colt din patura si privi spre usa. Trenuletul lui de jucarie se invartea pe liniile aranjate frumos si, la fiecare statie, scotea sunete de bucurie.
-Uuuuuuuuuuu, ii raspunse copilul, cu ochii atintiti la statiile fosforescente. Uuuuuuuuuuuuuuuuuuu!
Usa se deschise incet:
-Ce-i, Andrei mama, visezi?
-Trenuletul....trenuletul!
Femeia se duse in debara, lua trenuletul si-l puse in bratele copilului. Scose de sub pat veioza, o baga in priza si o aprinse.
-Lumina.....ce bine e in lumina, mamico....